CHEMAREA DE A SUFERI PENTRU HRISTOS | DOAMNA ASPAZIA

Iisus, prietenul nostru

Noi știam că Iisus a spus așa: „Nu există dragoste mai mare decât aceea a prietenului care își dă viața pentru prietenul lui”. Or, Iisus a fost prietenul nostru. Noi ne-am angajat de bunăvoie, am zis: „Pentru Hristos, pentru Cruce și pentru Patrie, suntem gata oricând pentru moarte”. Deci voiam moartea pentru ce am oferit noi. Nu o mucenicie care nici n-a fost până la urma urmei mucenicie! Cum să spun, a fost osânditoare pentru cei care au făcut-o, pentru noi mai puțin. Și am să vă explic de ce.

La început și noi am zis că toți cei care au murit în chinuri, blasfemiind și bătând, au căzut. I-am considerat căzuți. Nu știam ce va face Domnul cu ei, că erau căzuți în numele Lui, dar erau căzuți. Noi știam că Domnul este drept și judecă așa cum vede, numai că judecata Domnului este cu totul altfel decât a oamenilor. Deci pentru noi moartea era acceptarea lui Iisus, a jertfei noastre de viață.

A fost o chemare că am suferit în numele Sfintei Cruci. Dar am fi vrut ca Domnul să ne primească jertfa totală pentru că noi am spus: „Suntem gata oricând pentru moarte”.

Binecuvântata închisoare

Și acum să vă spun de ce am fost noi onorați, fericiți și ne-am considerat binecuvântați. Diavolul a aflat foarte multe din tainele Domnului, de la oameni. El nu are cunoașterea divină, cunoașterea lui este cea luciferică, că există și o cunoașterea satanică și este bine întemeiată pe linia răului, bineînțeles. Există o știință a răului, o cunoaștere a răului, noi vedem cum se aplică, câte viclenii sunt, ce subțirimi de spirit are și răul. Deci el a aflat prin oameni și mai ales prin psalmistul și profetul David că atunci când omul se aseamănă dobitoacelor, pierde mântuirea. El spune clar asta în Psalmul 48: „Omului bine fiind s-a asemănat dobitoacelor”. Și deși Te binecuvântează pe Tine, el nu știe că făcându-se asemenea dobitoacelor, a intrat pe linia strămoșilor înapoi, în infernul cel veșnic pe care nu-l mai poate părăsi singur.

Numai Dumnezeu îl poate scoate de acolo. Una din metode este că pe o linie genetică, dă un handicapat care duce fericit crucea lui până la sfârșit. El este fericit și bucuros nu pentru că se bucură de handicapul în sine, ci pentru că are o preștiință, o cunoaștere harică că el va scoate de pe linia strămoșilor lui întreaga spiță care a căzut prin asemănarea cu dobitoacele. Și atunci ce a zis diavolul? „Îi asemăn pe toți cu dobitoacele și le pierd mântuirea. Deci le iau moștenirea umană a bunului Dumnezeu. Și așa nu se va mai lăuda că oamenii sunt fiii Lui. Vor fi ai mei”.

Starea de dobitoace

Și a început să ne aducă în starea de dobitoace, crezând el că metoda cea mai bună este metoda lui Macarenko. „Ei” asta ne-au aplicat nouă – și anume obținerea acestei asemănări prin reflexele condiționate, așa se numesc medical, adică o metodă de teroare aplicată cu porția de așa natură încât omul care primește această „educație”, nu mai rămâne om, pentru că este redus la frică și la spaimă. Omul de frică, o frică inconștientă, animalică cu adevărat, știe că dacă nu trage la car, primește biciul. Și diavolul s-a pornit temeinic pe lucru.

A văzut că omul are o rezistență la care nu se aștepta. Nici noi nu ne-am dat seama că rezistența noastră, deși căzuți, era totuși rezistență. De ce? Pentru că toți cei care au bătut și au schingiuit și au blasfemiat și au ascultat tot ce le-a spus stăpânul bățului, au făcut-o pentru că au pierdut calitatea de rezistență a omului. Adică prin reflexele condiționate a fost spart pragul pe care Dumnezeu l-a dat omului pentru suportabilitate. Dumnezeu i-a dat omului o putere de răbdare foarte mare, dar nu nesfârșită. Prin bătăile și spaima asta continuă, diavolul a spart această forță. Omul nu a mai avut puterea de a răbda.

Deci el n-a ales să spună blasfemii și să bată. El nu a mai putut suporta teroarea pentru că s-a frânt legea firii lui, s-a frânt bariera până la care omul poate să suporte. Și atunci ce s-a întâmplat?

Mureau în lumină

Am băgat de seamă că toți aceștia când mureau, mureau în lumină. Mureau cu un chip luminos nemaipomenit, fericiți. Nu era o fericire venită din faptul că „în sfârșit mi-a venit moartea și m-a eliberat”. Era ceea ce vedeau ei în clipa în care plecau. Se vedea clar în ochii lor, pe fața lor că au o viziune: își vedeau mântuirea, vedeau unde pleacă, vedeau că cel care vine să despartă sufletul de trup este îngerul Domnului și nu diavolul.

Cel mai clar s-a văzut lucrul acesta pe Costache Oprișan și era normal să fie așa, pentru că el a fost cel mai torturat dintre torturați. De pildă dacă voiau să facă pe cineva să bată pe altcineva, îl trimiteau întotdeauna la Costache. Deci el era ciuca bătăilor pentru toți cei care cădeau și acceptau să-și bată aproapele. Dar nu numai că a fost cel mai torturat, dar era de o curăție sufletească cum nu vă puteți imagina. Omul simplu, omul de rând simte sfințenia ca dovadă că toți sfinții au fost întâi sfințiți de popor. Poporul i-a ales întâi pentru că are această previziune, această intuiție, ca să spun așa în termeni mai noi. Deci, noi toți ceilalți care l-am cunoscut, l-am considerat o excepție, nu un om. În închisoare, știți care era porecla lui? „Serafim”. Când a murit, în toți pereții, a răsunat în Morse: „A murit Serafim”.

(Continuare în Nr. 50 al Revistei Atitudini)