SF. DIONISIE IGNAT ȘI MODUL ÎN CARE VINDECA SUFLETE | ARHIM. MELCHISEDEC DE LA LUPȘA

Întâlnirea cu Sf. Dionisie de la Colciu

În întâlnirea mea cu părintele Dionisie, nu m-a impresionat în mod special ceva anume. Așa percepeam în vremea aceea. Dar cert este că, deși au trecut 16 ani, este vie în sufletul meu icoana părintelui Dionisie.

Și acum, după ce trăirile s-au decantat și impresiile s-au așezat, aș putea spune că de fapt firescul lui în felul cum se raporta la Dumnezeu, discreția lui ca prezență, delicatețea duhovnicească cu care ne-a întâmpinat au fost cele care au marcat adânc inima noastră și au pregătit-o să primească într-un cu totul alt fel, cuvântul simplu și adânc pe care ni l-a împărtășit și care de atunci nu a mai părăsit sălașul inimii.

„Când fratele începător intră în mănăstire” – spunea părintele – „este bine să-și agonisească drept temelie smerita cugetare”. Oamenii din zilele noastre își hrănesc mult prea mult copiii din frageda lor pruncie cu mândria, lăudându-i și imprimându-le în suflet ideea că trebuie să fie speciali, să fie cei mai buni, cei mai deștepți, să ia notele cele mai mari la școală și prin aceasta le mutilează sufletul firav, punând amprenta mândriei peste el, de care cu mare greutate și efort, se mai curățește.

Tema smereniei era învățătura despre care îi era drag părintelui Dionisie să vorbească. Dacă nu mergeai cu un gând anume sau cu o problemă la care nu găseai rezolvare, cu siguranță tema smeritei cugetări era pomenită, conștient fiind părintele, asemenea Sf. Antonie cel Mare, că singură smerenia este cea care poate birui ispitele vrăjmașului în viața aceasta. Că doar smerenia este cea care oferă sufletului posibilitatea de a iubi cu adevărat și că prin aceasta ea este foarte deschisă dragostei.

Ascunderea darurilor duhovnicești

Chipul părintelui era cât se poate de firesc, dar avea și o parte de umor, pentru că în bătrânețea ce o purta când l-am întâlnit, își pierduse vederea aceasta trupească și, deși nu mai vedea, venea la întâlnirile noastre purtând ochelarii pe nas. Și în discuție, de multe ori își deschidea ochii săi albaștri și te privea nu ca un om care nu ar avea vedere sănătoasă. Atunci înflorea un ușor zâmbet pe buzele noastre…

Sfinții Părinți îndeamnă nevoitorul la a-și ascunde virtuțile sub haina smereniei, așa cum și Dumnezeu Și-a ascuns slava Sa dumnezeiască sub aceeași haină, atunci când S-a deșertat pe Sine și S-a întrupat, asemănător făcându-Se nouă afară de păcat. Iar părintele Dionisie era iscusit în această artă, pentru că nu trăda nimic din cele pe care le dobândise în cei 77 de ani de nevoință în Sf. Munte. Dar dacă erai cu trezvie, simțeai ceva în plus în atmosfera care îl învăluia atunci când vorbea cu tine: acea prezență a Duhului, care mângâie sufletul.

Atunci când de multe ori îl căutau oamenii ce-i ispiteau viața lăuntrică prin întrebări prorocești subtile sau întrebau despre lumina necreată, părintele îi trimitea la Gheronda Iosif Vatopedinul să-i lămurească, spunând că el nu se pricepe să vorbească despre cele înalte și că el este obișnuit să vorbească despre cele mici, cele de jos, care țin de pocăință.

Smerenia versus intelectualitate găunoasă

Când te apropii de oamenii duhovnicești, este foarte important să faci lucrul acesta cu rugăciune și cu trezvie. De ce spun așa? Deoarece este foarte greu să distingi, în zilele noastre, oamenii care vorbesc iscusit, dintr-o cultură teologică dobândită pe cale rațională, intelectuală, de oamenii ce trăiesc ei înșiși minunea prezenței lui Dumnezeu și care caută apoi să împărtășească și celorlalți parfumul ceresc pe care îl răspândește această comuniune cu Hristos.

Este nevoie de mult discernământ ca să nu greșești: nici să supradimensionezi, dar nici să minimalizezi ceea ce învață celălalt. Trebuie să observi dacă ceea ce îți împărtășește aproapele izvorăște din inima și din experiența lui sau vorbește după mintea lui. Și, observând realitatea, să poți să primești ceea ce spune exact așa cum el însuși trăiește înaintea Domnului.

La o analiză obiectivă, cuvântul trăitorului nu se deosebește prin nimic exterior de celelalte cuvinte, rostite de cei înrudiți – ba din contră – de multe ori, din punctul de vedere gramatical sau al felului cum se alcătuiește fraza, el este chiar mai slab decât cel ritoricesc. Puterea lui de viață dătătoare constă în mărturia Duhului, Care suflă tainic unde voiește și adumbrește pe cel ce cu adevărat slujește Cuvântului vieții. Adumbrirea Duhului, însă, o percepe și o conștientizează doar cel cu inima curățită, iar toți ceilalți, cărora le scapă printre degete această realitate, se hrănesc oricum din atmosfera radiată de cuvântul duhovnicesc care lucrează în chip tainic primenind și luminând în interior inima.

De ce spun lucrul acesta? Pentru că într-un fel se mișcă inima omului când i se spune un adevăr de către o persoană care a citit despre acel adevăr – cum ar fi de exemplu dacă eu aș spune că Domnul este milostiv și ne iubește – și cu totul alta este vibrația inimii când i-o spune Cuv. Siluan Athonitul, cel căruia de fapt îi aparține cuvântul acesta. De ce? Pentru că Sfântul Siluan a biruit în inima sa chinurile iadului și lucrarea duhurilor necurate tocmai pomenind și trăind adevărul ascuns în spatele cuvântului că Domnul este milostiv și ne iubește.

Dragostea Părintelui Dionisie

…Prezența părintelui Dionisie era reconfortantă, pentru că el te privea altfel decât privește omul trupesc al zilelor noastre. El te privea cu inima, te privea de jos în sus, te cinstea cu măsura potrivită și te simțeai cu adevărat o persoană importantă. El vedea în tine pe cel care poartă cu adevărat chipul lui Dumnezeu în sine. Nu te simțeai ca un individ neînsemnat, ci, dimpotrivă, valoriza tot ceea ce aveai mai bun și mai de preț în suflet.

Parcă simțeai cu mai multă putere în preajma sfinției sale cât de mult prețuiești de fapt tu în ochii lui Dumnezeu, cât de mult te iubește Domnul și cum voiește să-ți împărtășească tot mai mult din darurile Sale cele bogate. Iar lucrul acesta te încuraja parcă să încerci la rândul tău să dai și tu un răspuns mai vrednic de această prețuire, dorind a păzi poruncile pe care Domnul ni le-a lăsat ca moștenire.

Prezența părintelui încuraja parcă sufletul să primească inspirația duhovnicească, acel «foc ceresc», despre care vorbește Hristos când spune că a venit să aducă foc ceresc și cât ar dori să fie aprins pe pământ. Și când îți spunea părintele: „Fraților, păziți dragostea, pentru că dragostea este de la Dumnezeu”, inima simțea adevărul acesta și se aprindea de dorul de a trăi în această dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele.

Smerenia părintelui Dionisie trimitea mereu simțirea la Dumnezeu. Iar această atitudine împreunată cu blândețea sa te făcea să prinzi puterea de a-ți deschide inima și cele mai delicate sau mai rușinoase probleme duhovnicești puteai să i le pui înainte sfinției sale. Pentru că simțeai că nu ești judecat, ci compătimit. Nu era niciun pericol pentru inima ta, pentru că erai pe mâini bune. Erai înaintea unui iscusit stareț, care știa cum să vindece rănile sufletului, știa ce înseamnă povara păcatului și acoperea totul cu dragostea pentru om a inimii sale.

Cum mustra Sf. Dionisie pe frați?

Și pentru că am pomenit de blândețea părintelui Dionisie, aș dori să închei cu un lucru pe care mi l-au împărtășit părinții de la Colciu și anume că atunci când mustra vreun frate – deși făcea foarte rar lucrul acesta – spunea: „Măi, neîndumnezeitule cu mintea!”. M-a uimit felul acesta de a mustra pe cel greșit: de a-l mustra fără a-l judeca. Pentru că doar cel ce ar fi cu mintea toată în Dumnezeu ar fi îndreptățit să judece pe fratele. Iar unul ca acesta nu mai poate să judece, pentru că se aseamănă lui Hristos, și «nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu». M-a uimit cum expresia aceasta: „Măi, neîndumnezeitule cu mintea!”, spovedește durerea dragostei ce vede căderea fratelui și nu îl judecă, ci doar oferă posibilitatea celui căzut de a se ridica din căderea sa, de a se lumina cu înțelegere duhovnicească…

Mintea și inima mea sunt neputincioase și pierd „printre degete” felul de a fi al acestui om duhovnicesc, care este părintele Dionisie și deși îmi acord circumstanțe atenuante prin faptul că l-am întâlnit doar de cinci ori în viața mea, totuși mă gândesc cât de multe lucruri aș fi putut primi de la un asemenea om, cu o așa de mare bogăție lăuntrică.

Dar așa cum spun de multe ori celor care vin la mănăstirea noastră – că Dumnezeu nu ne întâlnește ca să ne despartă, ci dimpotrivă, ne întâlnește ca să ne îmbogățească, iar părtășia noastră să nu fie una vremelnică, ci pentru veșnicie – și în acest caz și în acest sens mă mângâie faptul că l-am întâlnit pe părintele Dionisie, starețul de la Colciu, pentru că am nădejdea că prin întâlnirea noastră acum mult mai mult părintele ne poate ajuta de acolo de unde l-a dus smerita cugetare din odihna dragostei dumnezeiești și spun: „Cuvioase părinte Dionisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”.

(Cuvântul integral îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 42, și a fost rostit în cadrul Simpozionului internațional dedicat Părintelui Dionisie de la Colciu, M-rea Neamț, noiembrie 2015, organizat de Mitropolia Moldovei și Bucovinei)