SUMĂ FILOCALICĂ DE VOIEVOZI | PR. GABRIEL CIOFU

Eroismul autentic

„Sau țara aceasta să fie românească sau nici nu trebuie să fie” (Mihai Eminescu).

Mi-am permis o parafrazare contextuală a „definiției” date de filosoful Petre Țuțea personalității eminesciene („Eminescu e românul absolut… L-am definit eu: sumă lirică de voievozi”) pentru a cuprinde cât mai exhaustiv subiectul următoarelor rânduri, subiect ce denotă concepte ca eroism, patriotism, românism, naționalism, sfințenie. Recunosc faptul că am făcut apel la cuvinte de dincolo de cuvinte ca să scriu acestea, căci nu toți au sensibilitate pentru frumos, adevăr și dreptate sau pentru Neamul nostru românesc și obidit.

În vremuri de pace, în politică sau în orice domeniu de (in)activitate, manifestările noastre au același caracter de singularitate și atitudini egocentrice, deoarece nu cunoaștem beatitudinea unității, solidarității și bărbăției jertfelnice, risipindu-ne cu dăruire pentru a putea a fi bătuți în particular. Uităm că zece români buni fac cât o sută, în vremuri de pace, eroismul românesc este în stare morbidă, iar pe timp de război e doar în stare… latentă. Eroismul actual se rezumă doar la inocularea conștientă în subconștient a unor tipuri de gen PowerPuff, Captain America, Iron Man ș.a., pseudo-eroi ce n-au țară, ideologie, spirit de sacrificiu sau țel, ci se vor înlocuitori ai însăși ideii de dreptate, iconizări ai binelui și idolatrizabili plini de super-rezolvări.

În antichitate, după spusele lui Plutarh, eroul era un ins care, la un moment dat, apare și săvârșește o „măreție” nu în folosul lui, ci al polis-ului, al cetății. Forma superioară a eroismului este însă martiriul, mucenicia, căci martiriul izvorăște din dragoste de Hristos, ca un proces de trăire lăuntrică ce capătă finalitate în jertfirea eu-lui pe altarul intimității dintre om și Creator. Mai este încă și un alt fel de eroism: cel interior, eroism ce te face să întinzi mâna în semn de împăcare cu „greșiții noștri” sau de prietenie, te faci să aperi pe cel mai slab sau pe nedreptățit, te face să fii OM, căci doar omenia naște omenie. Eroismul acesta s-ar „traduce” ca fiind o perpetuă Imitatio Christi.

Mai avem eroi?

Dar oare țara noastră (mai) are eroi? Oare noi mai avem nevoie de eroi? Mai avem nevoie de eroii „noștri”? La noi, eroul s-a „întrepătruns” cu martirul, jertfa militară a fost și o jertfă duhovnicească, iar crezul Neamului a fost și un ideal bisericesc: MÂNTUIREA ca dăruire în veșnicie. Ce este Neamul? „Neamul este mama mea, este tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna mea și județul meu și tot cel ce vorbește aceeași limbă, are aceeași credință și aceleași idealuri” (Arhim. Justin Pârvu). Un Neam trăiește și supraviețuiește prin eroii și sfinții săi, căci o țară fără eroi e Sahară istorică, așa cum o Biserică fără sfinți este ca o cloșcă fără pui (adică gălăgioasă și stearpă). Pentru un român, Ortodoxia, Neamul și Familia ar trebui să fie cele mai mari avuții, fiindcă „tăria popoarelor a stat totdeauna și stă în solidaritatea lor, în cheagul dintre membrii lor” (Pr. Dumitru Stăniloae, Solidaritate națională).

…La români, arhetipul conducătorului ideal este icoana voievodului iubitor și jertfă pentru Neam și Credință; cu cât voievodul (sau domnitorul) s-a identificat cu Hristos întru disponibilitatea jertfirii, cu atât chipul său a fost aureolat de conștiința Neamului, încât avem pe „cel Bătrân”, pe „cel Bun”, pe „cel Mare și Sfânt”, pe „Viteazul”…

Corul anti-sfinților români

Totdeauna s-au găsit istorici „de carton” sau habarniști media sau sceptici de meserie care „au arestat” sfințenia din istoria românilor, formând corul anti-sfinților români. Nu vreau să apologizez istoria, bazându-mă pe subiectivism sau etnofiletism, nici nu vreau să înlocuiesc pe istorici, sinodali și alți pertinenți, ci doar să prezint filocalic o „sumă de voievozi” – lamura istoriei voievodale. Câte glasuri îngroșate de mahorca ateismului și a istoriei rolleriene nu se aud (încă) ridicându-se împotriva sfințeniei lui Ștefan cel Mare?

S-ar ridica și împotriva sfințeniei lui Neagoe Basarab, dar din lipsă de cunoștințe se rezumă la tăcere cu scrâșnet de dinți, iar în ce-l privește pe Brâncoveanu faptele sunt așa de evidente încât se rezumă doar la pătarea biografiei cu murdăria apartenenței sau simpatiei masonice. Dacă grecii îi cinstesc pe bazileii Constantin cel Mare, Justinian, Teodosie, Leon și alții, rușii se mândresc cu Alexandru Nevski, Daniil al Moscovei, Boris și Gleb, Vladimir și Iaroslav, sârbii cu Ioan Brankovici, Ioan Vladimir de Zeta, Ștefan Milutin, Ștefan de la Dečani, Ștefan Uroș, oare noi suntem chiar atât de săraci întru binecredincioși și sfinți voievozi? În afară de Ștefan, Neagoe și Brâncoveanu nu mai există sfinți printre cei de „os domnesc”?

Oricum, sufletul românesc rămâne o legendă (cf. Ieroschim. Daniil – Sandu Tudor), iar istoria noastră, cu o organizată dezorganizare ne este trasată cu echerul și compasul.

Voievozii români duhovnicești

Toată istoria noastră stă sub amintirea unor oameni de cele mai neașteptate contraste, cu simțire de fecioară și inimă de leu, ucigași și în același timp sfinți, într-o mână ținând chivotul de aur al Credinței, iar în cealaltă ținând paloșul apărării Neamului afierosit de (lui) Dumnezeu. Să-l luăm, de pildă, pe Alexandru cel Bun. Credeți că a fost numit „cel Bun” datorită firii sale blânde, sau că a fost vreun împăciuitor? Din punct de vedere duhovnicesc, „bunătatea” lui este rodul întăririi Bisericii din Moldovlahia prin recunoașterea Mitropoliei și aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou, rodul apărării Ortodoxiei împotriva ofensivei papistășești și rodul redării demnității și verticalității Neamului într-o perioadă a dezbinării și trădărilor.

Cât despre Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, oare vi se pare mai mic în comparație cu Sf. Constantin cel Mare, cel întocmai cu Apostolii, care s-a botezat aproape de obștescu-i sfârșit, dar (aproape) nimeni nu-i contestă sfințenia? Cronicarul spune că „după moartea lui îi ziceau Sfântul, nu pentru suflet, că este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru lucrurile sale”…, lucruri la fel de mărețe ca și ale bazileului bizantin mai sus amintit. Forțând o analogie, dacă românașii noștri, canonizatori de ocazie, ar fi citit în Sf. Scriptură despre regele David sau în istoria Imperiului Roman de Răsărit despre corifeii Constantin, Justinian sau Teodosie, calendarul nostru ar fi mai sărac cu câteva nume.

Ca și Solomon Înțeleptul, Petru Rareș a fost un fecior „din flori”, dar cu o înțelepciune de „filosof învățat și doctor înțelept” (Ivan Peresvetov), iar înclinarea sa spre frumos, dreptate, teologie și filosofie au fost lăudate chiar și la curtea Țarului Ivan cel Groaznic. Iată câteva „vorbe” ale voievodului Peru Rareș, demne de orice enciclopedie filocalică: „Nu-i suficientă credința pentru a te numi creștin. Credincioșii sunt și cei de alte religii. Marea noutate adusă de Hristos este dreptatea (…).  Dreptatea adevărată este Hristos Dumnezeul, Fiul iubit al lui Dumnezeu, în Una Treime, în dumnezeire nedespărțită, singură dumnezeire și putere și să ne lase nouă dreptatea Evangheliei, iubind credința creștină pe deasupra tuturor credințelor și ne-a arătat calea împărăției cerești în Evanghelie (…). O dreptate mai mare nu există în Sf. Scriptură”. Cam astfel de alocuțiune avea „păcătosul” de voievod ales de Dumnezeu și popor, în comparație cu speech-urile „sfinților” conducători pe care-i alegem azi în mod democratic.

Ca mic argument al canonizării voievodului Neagoe Basarab citez doar un îndemn neauzit și necitit de leaderii de azi: „Fătul meu, Teodosie, și vouă cinstiților și dulcilor mei domni care veți fi în urma noastră Domni și biruitori țării acesteia; așijderea și dumneavoastră, iubiții mei boieri, așa vă învăț: întâi să cinstiți cinstitele și sfintele icoane, pentru că icoana cu adevărat este semnul și chipul și pecetea Hristosului. Deci, de va iubi omul chipul și va cinsti semnul și pecetea Lui, cu toată inima, și Dumnezeu încă va iubi sufletul lui și cu toată inima se va îndulci de Domnul nostru”. (Dacă aș fi spus că citatul e din Sf. Teodor Studitul sau Sf. Ioan Damaschin, nu s-ar fi îndoit nimeni, nu?).

Dar oare putea-vom scăpa de imaginea caricatural-nuvelistică a lui Alexandru Lăpușneanul eboșată de Costache Negruzzi? Cine mai poate crede acum că voievodul moldovean s-a călugărit înainte de moarte cu numele de Pahomie (și după aceea nu a mai popit pe nimeni) sau că în acest „în Hristos cucernic și credincios Domn” (după cum s-a autointitulat) este pictat cu aureolă de Sfânt ca monah pe pereții katolikonului de la Dochiariu (Sf. Munte)?

Ce să mai zicem de Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu? Care dintre noi ar fi în stare să pună mai presus de familie, moștenire și trai tihnit dragostea de Dumnezeu și de Ortodoxie? Sămânța sângelui muceniciei familiei voievodale a rodit însutit și înmiit viitorul Neamului și chiar dacă odată cu capetele brâncovenilor a căzut și ultima cristalizare a artei românești (stilul brâncovenesc), s-a ridicat fruntea Ortodoxiei românești în fața Mielului lui Dumnezeu și în fața celorlalte nații pravoslavnice chemate la Eshaton.

Dosarul de canonizare al lui Mihai Viteazul

O mărturie importantă despre sfințenia lui Mihai Viteazul o dă Sf. Paisie de la Neamț care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri (descoperită de Vasile Alecsandri în 1850) următoarele cuvinte: „Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.

În anul 2000, mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei a alcătuit dosarul de canonizare al voievodului, dar din rânduială dumnezeiască sau din ignoranță omenească, dosarul a stagnat; poate și din cauza mărturisirii domnitorului față de papistași: „Voi nu sunteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfântului Duh în biserica voastră. Noi, însă, fiind dreptcredincioși, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care și cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Impresionantă este și minunea cu aghiasma din catedrala de la Alba Iulia și mai ales „impertinența” de a cere papei Clement al VIII-lea să îmbrățișeze Ortodoxia, ca răspuns la scrisoarea-încercare (datată 29 aprilie 1600) de a-l convinge pe voievodul Mihai să se convertească la catolicism.

Uitată de noi, dar nu și de Dumnezeu, este mucenicia voievodului Miron Barnovschi Movilă, cel care nu a ales viața și trecerea la islam și nici nu s-a lepădat de credința creștină, hotărârea sultanului Murad al IV-lea pecetluindu-i mucenicia prin decapitare. Postelnicul său, Toma Cantacuzino, afirma despre el că „în multe nopți l-a zărit în miezul nopții, îngenuncheat înaintea icoanei la rugă cu mare osârdie”, iar ca domn, drept, blând, nelacom și evlavios.

Voievozii, eroi și martiri

Cred că merită menționat și Domnitorul Grigorie Ghica, cel care la Iași, în 1777 este ucis de câțiva osmanlâi conduși de un agă, căci s-a împotrivit pe dreptate ciuntirii țării.

Cuviința ne cere să amintim și de Tudor din Vladimiri, domnitorul gorjean care definea patria ca fiind „poporul, iar nu tagma jefuitorilor” și care a sfârșit în mai 1821 de mâinile patriotarzilor eteriști, făcând nesăbuința de a fi atent la dușmanii otomani și neatent la „prietenii” elini.

Această înșiruire de nume și informații sunt (ne)însemnate crâmpeie de adevăr, mici dovezi că istoria Neamului nostru stă sub auspiciile eroilor, martirilor și voievozilor care fac cinste și obligație nouă, celor de azi, și aduc slavă Bisericii celei triumfătoare. Va veni vremea (și acum este) când adevărul nu va mai putea fi spus pe față, decât cu prețul suferinței și chiar al vieții, dar să „nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, și mai mult decât atât” (Petru Rareș)… Dum spiro, spero! (Cât respir, sper!)

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 56)