Din panegiricul alcătuit de Ştefan Brâncoveanu în cinstea Adormirii Maicii Domnului, dedicat mamei sale, Doamna Maria.
Preablândă Stăpână şi dulcea mea mamă!
Nu este cu putinţă, la vârsta în care mă aflu, să întocmească omul cugetări înalte, să le alcătuiască în chip armonios şi să le compună după elocvenţa cerută – încât, dacă e cu putinţă ca şi în acest cuvinţel să se afle vreo cugetare aleasă, o rânduială bine alcătuită sau vreo formă artistică, aceasta va fi o dăruire a Împărătesei Îngerilor, care ajută cu mâna sa cea preamilostivă şi-i împuterniceşte pe aceia care cercetează cu evlavie mărirea şi lauda ei. Acelaşi lucru se petrece şi întru faptele tale, Stăpână preaevlavioasă, pentru că în mai toate făptuirile tale străluceşte o putere neobişnuită, adică o lucrare şi un obicei către Mireasa cea fără prihană, care priveşte cu ochi veseli şi primeşte ruga ta umilă, pe care o săvârşeşti la pregătirea şi începutul a toată fapta cea bună.
Această deprindere plăcută lui Dumnezeu, ca o oglindă trebuie să o aibă înaintea lor fiii Bisericii, pentru ca să se îndrepteze orice lucrare spre cinstea şi mărirea Atotputernicului Dumnezeu, prin solirea şi acoperământul Maicii Pururea Fecioare Maria.
Iată, dar, Stăpână iubitoare de Dumnezeu, pentru ce-ţi dedic această sfinţită imnologie, pe care am compus-o nu numai pentru ca să primeşti un ospăţ sufletesc, prin ascultarea laudelor preamăritei Fecioare, ci ca să se înveţe şi poporul lui Dumnezeu să pună ca temelie statornică la toată lucrarea călduroasa solire a Născătoarei de Dumnezeu celei pline de dar. Primeşte, dar, cu inimă de mamă, acest mic dar al fiului celui iubitor de mamă, primind dimpreună şi îndatorata umilinţă din inima fiiască, mama mea cea blândă! Şi aşa să te am, prin solirile celei Preacurate, împreună cu preablândul meu Domn şi părinte, întru zile îndelungate şi mulţi ani, păzită de tot răul.
Al blândeţei tale supus şi prea umil fiu, Ştefan Brâncoveanu” .
Cuvânt al fiului Radu Brâncoveanu la Patima cea Mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Om
„Cu cazne fiind urgisit, ruşinat şi schingiut, merge Iisus purtând Crucea. Aceasta este greutatea păcatelor noastre; şi cât este ea de apăsătoare, să o pricepem dintru aceea că, purtând-o Dumnezeul nostru, din pricina greutăţii mai mult decât o dată a căzut pe cale. Se suie la Golgota şi, ostenit fiind, Cel Care atât de mult a suferit pe cale, ajungând la fruntariul pătimirii, este întins pe patul dureros al Crucii, spre a Se odihni. Deschide mâinile Sale pentru a ne primi în braţele Sale. Înclină capul, arătând prin acest semn că pe toţi ne cheamă către El. Strigă cu glas mare, pentru a-L auzi toţi că este însetat de mântuirea tuturor; şi, ca un Păstor bun, sufletul Său şi-l pune pentru oi. Se înalţă în văzduh, pentru ca să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. Grabnic se întunecă ziua, poate pentru ca să dea somn dulce Făcătorului a toate, Celui ostenit; sau poate, voind Domnul ca pământul cel uscat să-l ude cu sângele Său, a făcut ca soarele să-şi tragă înapoi razele, pentru ca să nu usuce sângele acela cu ale sale calde raze.
S-a cutremurat pământul, pentru preamarea facere de bine; şi, dintru a sa bucurie s-au deschis mormintele şi vii i-a scos afară pe cei morţi dintru el. Pietrele s-au despicat, pentru că inimile iudeilor erau atât de înăsprite, după cum sunt şi ale noastre astăzi, încât de o ucidere aşa de sângeroasă şi de o moarte mult-dureroasă a Făcătorului şi a Plăsmuitorului nostru nu s-au întristat, n-au suspinat, n-au plâns, n-au suferit, spre tulburarea şi ruşinarea noastră se desfac şi se despică pietrele, pentru a ne adeveri că firea necuvântătoare este mai simţitoare şi mai miloasă decât inimile noastre.
Iată, dar, este deschisă acum milostivirea îndurării dumnezeieşti pentru cei răniţi; cu toţii, dar, să alergăm cât mai cu grăbire! De am avea piept de aramă şi inimă de diamant, arama – în topitoarea dragostei dumnezeieşti, unde este un astfel de foc – se topeşte, iar diamantul cu Sângele cel viu al Mielului se desface. Iarăşi, de suntem răniţi de moarte sau chiar morţi, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt! Şi chiar vii de suntem, să murim la Tronul vieţii, la Crucea cea purtătoare de viaţă. Să alergăm cu toţii şi, lăsând toată grija cea lumească, să cădem cu suspinuri şi lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului celui Răstignit. Să ne aruncăm în braţele Crucii, pentru ca lumea să se răstignească întru noi şi noi lumii. Să ne afundăm întru acea „Mare Roşie”, pentru a fi număraţi cu aceia «care şi-au înălbit hainele lor în sângele Mielului» (Apocalipsa 7,14).
Să alergăm cât mai iute, cu grăbire să ne sârguim, ca să aflăm în ţarina cea arată – comoara, în pământul cel binecuvântat – sămânţa cea aleasă, în izvorul vieţii – apa cea plină de har, în ocări – cinstirile, în pălmuiri – biruinţele în învinuiri – iertarea, în trestie – sceptrul, în urâciune – frumuseţea, în nenorociri – fericirea, în împrejurări grele – norocirea, în prigoane – pe Dumnezeu, în moarte – viaţa. Amin”.
(articol aparut in Revista Atitudini Nr 24)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.