SF. ILARION FELEA | CE ESTE PROSCOMIDIA ȘI CE REPREZINTĂ VEȘMINTELE PREOTULUI

„Dumnezeule, Dumnezeul nostru,…binecuvântează această punere înainte și o primește pe dânsa în
jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri…”
(Din rugăciunile Proscomidiei)

Proscomidia – pregătirea Darurilor Sf. Liturghii

Ca să înțelegem bine Sf. Liturghie, trebuie mai întâi să facem tâlcuirea ei. Fiecare creștin e dator să cunoască Liturghia, așa după cum este dator să cunoască bine Catehismul și Cartea de Rugăciuni – ca să o știe iubi și prețui după cuviință. Sf. Liturghie cuprinde o comoară de rugăciuni, învățături și cântări însoțite de lucrări, mișcări și semne, pline de înțelesuri tainice și de tâlc. Numai după ce îi cunoaștem tâlcurile și lucrările, vom putea înțelege fondul ei adânc duhovnicesc, numai atunci vom putea gusta din plin roadele și dumnezeiasca ei frumusețe.

Începem cu partea cea dintâi ascunsă (pentru că se face în tăcere, numai în altar, numai de către preot cu ușile închise), a Sfintei Liturghii, care se numește: Proscomidia (de la cuvântul grecesc: proscomi, care înseamnă, a aduce, a pune înainte, a pregăti darurile pentru Sf. Liturghie).

Pregătirea darurilor pentru Sf. Liturghie începe cu pregătirea și îmbrăcarea preotului care e slujitorul Sfintei Liturghii….

Stiharul

Preotul îmbracă haine noi, odăjdii sfinte, deosebitoare care împreună cu sfintele cărți s-au întrebuințat la dumnezeieștile slujbe încă din vremea Apostolilor (2 Tim. 4:13).

Mai întâi preotul îmbracă stiharul, veșmânt în formă de cămașă cu mâneci și lung până jos care închipuie hainele albe, strălucitoare ale îngerilor care s-au arătat la învierea și la înălțarea Domnului (Lc. 24:4; FA 1:10) și cămașa lui Hristos pentru care soldații au aruncat sorți (In. 19:23-24). Prin culoarea lui albă, luminoasă, stiharul ne aduce aminte de curățenia inimii și de frumusețea vieții îngerești în care suntem datori să slujim Domnului.

Acest gând îl cuprinde și rugăciunea pe care o rostește preotul (și diaconul) când îmbracă stiharul: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veșmântul mântuirii și cu haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună și ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă”.

Hainele diaconului

Peste stihar, care atunci când are culoarea roșie închipuie patimile și sângele Domnului, diaconul îmbracă orarul, veșmânt ca o fâșie de pânză, lungă și îngustă, împodobit cu cruci. El închipuie aripile și zborul îngerilor (Iezechiel 1:4-11). Orarul se așază pe umărul stâng ca să arate că diaconul este din treapta cea mai mică a preoției și are datoria de a sluji lui Dumnezeu cu bucurie și neîncetat ca și
îngerii. Ridicarea orarului cu cele trei degete de la mâna dreaptă închipuie invitarea credincioșilor la atenție și la rugăciune.

Înainte de a se împărtăși, diaconii își așază orarul cruciș, peste piept și peste spate ca să ne aducă aminte de serafimii, de îngerii cei cu șase aripi, care cu două își acoperă fețele, cu două picioarele și cu două zboară în jurul tronului dumnezeiesc și umplu cerul cu laudele lor (Is. 6:2.3).

Epitrahilul

După stihar, preotul îmbracă patrafirul sau epitrahilul, care nu este altceva decât orarul diaconesc îndoit, orarul dublu așezat pe amândoi umerii ca să arate că slujba preoțească este mai înaltă și mai grea decât cea diaconească. El ne aduce aminte de funia cu care a fost legat de grumaz Iisus Domnul și închipuie jugul cel lin al preoției Lui (Mt. 11:28-30), precum și darul Duhului Sfânt care se revarsă peste preoți și peste toți credincioșii.

De aceea când îl îmbracă preotul se roagă: „Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce varsă harul Său peste preoții Săi, ca mirul pe cap…”. Fără de epitrahil ca închipuire (simbol) a preoției lui Hristos și a revărsării harului Duhului Sfânt, preotul nu poate săvârși nicio slujbă bisericească.

Brâul

Peste epitrahil și stihar, preotul se încinge cu brâul, o fâșie de pânză în formă de cingătoare. El ne aduce aminte de ștergarul cu care S-a încins Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor (In. 13:3-5). Brâul este semnul puterii preotului de a sluji sfintele slujbe și de a-și înfrâna patimile trupului. Cum orice om, când pleacă la drum sau începe un lucru deosebit se încinge, așa se încinge și preotul când începe Sf. Liturghie, rugându-se:

„Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere și a făcut fără prihană calea mea; Cel ce întocmește picioarele mele ca ale cerbului și peste cele înalte mă pune”.

Mânecuțele

Urmează îmbrăcarea cu mânecuțele, bucăți de pânză în formă de pumnare sau manșete, care strâng mânecile stiharului în jurul încheieturii mâinilor preotului, ca să dea ca și brâul mai multă ușurință în vremea sfintelor slujbe. Ele închipuie puterea lui Dumnezeu care ajută preoților să săvârșească slujbele sfinte și ne aduc aminte de legăturile cu care au legat slujitorii iudeilor pe Mântuitorul (In. 18:12) în vremea patimilor.

Felonul

Peste toate aceste odăjdii, preotul îmbracă felonul, o mantie fără mâneci, care închipuie și dreptatea lui Dumnezeu care toate le acoperă și ocrotește. El mai închipuie dreptatea, curățenia și harul sfințeniei în care s-a îmbrăcat preotul prin taina hirotoniei. De aceea când îl îmbracă, preotul se roagă: «Preoții Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate și cuvioșii Tăi întru bucurie se vor bucura…»(Ps. 13:9).

Felonul ne aduce aminte de haina mohorâtă (hlamida) în care a fost îmbrăcat Mântuitorul în curtea lui Pilat (In. 27:27-28).

Veșmintele arhiereului

Arhiereii, în locul felonului, îmbracă sacosul (veșmânt ca și felonul, dar
cu mâneci), semn al smereniei și al pocăinței și care ne aduce aminte de batjocorirea Mântuitorului îmbrăcat în haina mohorâtă. Peste sacos, arhiereii îmbracă omoforul, un veșmânt care se aseamănă cu epitrahilul (dar ceva mai lat) și închipuie oaia cea pierdută, aflată de Mântuitorul (Lc. 15:1-7).

Epigonatul sau epigonațiul, semn distinctiv de participare la puterea bisericească, veșmânt în formă pătrată, atârnat la coapsă de brâu, peste sacos, închipuiește sabia duhovnicească, puterea
duhului de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, de a lupta și de a învinge (Ps. 44:11).

Engolpionul, o iconiță care înfățișează pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe, ca semn al datoriei de a avea totdeauna pe Domnul Hristos în inimă și de încredere deplină în
puterea de mijlocire a Preacuratei pentru noi.

Crucea, semnul mântuirii și al mărturisirii credinței, al lepădării de lume (Mc. 8:34). Mitra, coroana care ne aduce aminte că Hristos Împăratul nostru a purtat cununa de spini (Mt. 27:29-30).

Mantia lungă și largă, fără mâneci, care închipuie haina dată pe Mântuitorul de către Irod (Lc. 23:11) și e împodobită la încheietorile de sus cu două iconițe cusute, care închipuie cele două
table cu cele zece porunci, iar la cheutorile de jos, de-a dreapta și de-a stânga alte două icoane care închipuie cele două Testamente ale Sfintei Scripturi. Mantia e semnul puterii și al plinătății chemării arhierești unite în Hristos.

De sub iconițele cu tablele poruncilor curg, ca niște râuri în linie dreaptă, îndoiturile mantiei; ele închipuiesc râurile de apă vie, amintite de Mântuitorul (In. 7:38), menite să curgă prin gura arhiereului din
poruncile dumnezeiești și din cele două Testamente (așezăminte) biblice.

Și în fine, toiagul sau cârja arhierească, semnul că ierarhul este păstorul sufletelor (In. 10:1-21). Ca simbol al autorității arhierești el ne aduce aminte de toiagul lui Aaron (Num. 17) și de Păstorul cel bun din Evanghelie (In. 10:1-28). Cele două capete de șarpe deasupra toiagului reprezintă simbolul înțelepciunii cu care trebuie să fie înzestrați arhiereii după cuvintele Domnului: «Fiți înțelepți ca șerpii…»
(Mt. 10:16).

Rugăciunea preotului

Astfel îmbrăcat, preotul este un om nou, slujitorul lui Hristos și săvârșitorul tainelor lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1). Acum își spală mâinile, rostind cuvintele din Psalmul 25: 6-12: «Spăla-voi mâinile mele, spune-voi minunile Tale, Doamne, iubit-am Biserica măririi Tale, să nu pierzi cu necredincioșii sufletul meu, răscumpără-mă și mă miluiește…».