ARHIM. VARNAVA IANGOS | NARCISISTUL ȘI SMERENIA

Cum gândește cel smerit?

Smerenia înseamnă să mă împotrivesc propriei mele puteri și să mă încred în puterea lui Dumnezeu. Mă împotrivesc moralei proprii și caut virtutea lui Hristos. Mă împotrivesc sfințeniei mele și râvnesc
sfințenia Aceluia. Mă împotrivesc propriei mele bucurii și caut bucuria Lui. Predau totul în mâna Lui. Mă predau cu totul lui Dumnezeu, împotrivindu-mă în mod voit sinelui meu. Atunci nu mă mai simt în
nesiguranță pentru că nu mai am de ce să mă tem!

„Sufletul celui smerit”, spune Sfântul Siluan, „seamănă cu întinderea mării. Dacă arunci o piatră în mare, va tulbura foarte puțin suprafața apei și imediat se va duce în adâncul ei. Așa se scufundă amărăciunile în inima celui smerit. Toate se desprind și se depărtează frumos, bucuros și minunat, iar sufletul dobândește o liniște adâncă în Dumnezeu. Tot omul se minunează atunci de frumusețea, de pacea și de bucuria pe care o dăruiește Domnul unui astfel de suflet” (Sf. Siluan Athonitul, Despre smerenie).

Smerit este acela care a învățat să spună lui Dumnezeu: „Să fie binecuvântat!”. Indiferent ce s-ar întâmpla, se lasă în pronia și în mila lui Dumnezeu, în bucurii și în suferințe, în ispite și în încercări. Nu primește niciun cuget străin. Își răstignește rațiunea și voia proprie. Nu se tulbură. Le susține pe toate în harul Lui. Știe că: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc, de nu le-ar da Domnul somn, iubiților Săi” (Psalmi 126: 1-2).

Slobod de frici și neliniști se face ca un copil mic și spune: „Dumnezeul meu, nu știu nimic, nu înțeleg nimic, numai pe Tine Te doresc!”. Atunci, se desfătează de bucuria și de fericirea Împărăției lui Dumnezeu care aparține pruncilor. Omul smerit se desfătează de o plinătate lăuntrică. Nu cere nimănui nimic, nu se izbește de nimeni. Oferind celorlalți din spațiul lui, inima i se lărgește într-atât, încât ajunge să încapă lumea întreagă. Alege ca mod de viață, să fie el însuși hrană pentru alții, în acord cu cuvântul Domnului: „Luați, mâncați…”.

Narcisismul și smerenia

Atunci când scâncim pentru cei care ne-au nedreptățit și ajungem să avem probleme sentimentale și psihice, în realitate, de vină este narcisismul nostru rănit și micimea noastră, deoarece nu am reușit să primim în adâncul inimii smerenia și să spunem lui Dumnezeu: „Am greșit!”. Nu L-am iubit în mod real pe Dumnezeu. Nu am înțeles că Dumnezeu este fericirea noastră. Ne imaginăm că fericirea este rațiunea noastră și satisfacerea nevoilor noastre sufletești. Acolo este problema noastră a tuturor. Ne reorientăm și pierdem adevărata fericire. De aceea, suntem neputincioși să iertăm și să iubim cu adevărat.

Adeseori, omul râvnește după o fericire personală, înțeleasă prin putere, prin atingerea țelurilor și a așteptărilor sale, prin depășirea inferiorității, prin dădăcirea egoismului și satisfacerea narcisismului
său hipertrofic. De aceea, rămâne mereu sărac și flămând. Creează încontinuu înlăuntrul său și în jurul său diferite nevoi și cere altora să i le satisfacă. Acesta este necazul și adevărata sărăcie! Nu putem să-l acceptăm pe cel care ne nedreptățește și care ne trădează, dacă nu învățăm să iertăm.

Ne vom lovi de ceilalți încontinuu și ne vom contrazice, din moment ce și celălalt acționează după măsura dreptății sale, a nevoii și a interesului său. Și atunci, care dintre oameni poate fi împlinit? Care
va odihni pe celălalt? Numai acela care a înțeles că fericirea nu este el însuși, nu este în puterea sa, ci sinele său cuprins în trupul lui Hristos. Este însuși Hristos, pe care L-a întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.

Omul smerit vede realitatea celuilalt

Omul smerit caută liniștea. Nu se frământă să câștige de fiecare dată. Dobândește capacitatea de a vedea și de a deosebi stările, de a vedea realitatea celuilalt, nevoile lui existențiale și ale sufletului lui.
Se împotrivește cu orice chip să se folosească de celălalt, pentru că înțelege că strivirea celuilalt se poate să-i aducă o oarecare mulțumire trecătoare și ieftină, dar nu va putea niciodată să găsească bucuria cea nestricăcioasă și veșnică, nici nu va gusta vreodată adevărata fericire.

Omul smerit, atunci când înțelege că comportamentul lui rănește pe aproapele său, va prefera cu orice preț să-l respecte și să-l prețuiască pe acesta, trecând cu vederea propriul său interes. Respectul
profund față de celălalt arată adevărata lui valoare, chiar dacă aceasta nu se manifestă în forme exterioare, chiar dacă nu se vede cu ochii trupești.

Valoarea omului nu se arată numai prin cultura sa intelectuală și spirituală, ci mai ales în măsura respectului său față de ceilalți. Cel smerit se golește pe sine însuși, ca să îmbogățească pe celălalt. Pentru că a întâlnit pe Cel ce singur este Fericit, are puterea să părăsească interesele sale și să-i zidească pe cei din jur. A dobândit puterea de a ierta și de a oferi celorlalți premisele aflării bucuriei și adevărului.

(Extras din cartea ”ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII”)