SF. ILARION FELEA | VIRTUTEA SMERENIEI

Smerenia – cea dintâi virtute

După cum toate păcatele grele se nasc din păcatele de căpetenie (din trufie, desfrânare, iubirea de argint, lăcomie, pizmă, mânie şi lenevie), asemenea şi virtuţile cele mai alese, care împodobesc sufletele oamenilor, se nasc din virtuţile morale. Ţinând seama de acest fapt, începem cercetarea şi înşirarea virtuţilor creştine cu virtuţile morale şi o vom încheia cu virtuţile religioase, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Cel dintâi păcat a fost mândria, trufia lui Lucifer; cea dintâi virtute morală creştină, de căpetenie, este smerenia. Sf. Antonie cel Mare o aşează „înaintea tuturor virtuţilor”[1].

Smerenia are dreapta socoteală

Smerenia este umblarea în adevăr. Nu este pentru om purtare mai bună şi mai aleasă decât umblarea în adevăr: nici umflat ca păunul, nici viclean ca vulpea, nici răpitor ca hiena, nici făţarnic şi mândru ca fariseul, nici eretic şi ispititor ca saducheul, nici dispreţuitor ca cinicul, nici robit plăcerilor ca epicureul, nici mincinos ca necredinciosul, – ci sincer şi după adevăr, cum trebuie să fie orice om, şi mai cu seamă creştinul.

Aşa ne cere să trăim virtutea smereniei: în sinceritate, în cuviinţă, în adevăr faţă de Dumnezeu, faţă de lume, faţă de semeni şi faţă de noi înşine.

Smerenia este una cu bunătatea, una cu sinceritatea, una cu sfinţenia, una cu adevărul. Sf. Isaac Sirul, încercând să numere însuşirile acestei virtuţi, spune că smerenia este blândeţe, concentrare (adâncire în sine), cumpătarea simţurilor, glas lin, vorbire scurtă, îmbrăcăminte simplă, mers liniştit, privire plecată, milostenie, lacrimi, singurătate sufletească, fire potolită, inimă zdrobită, simţuri concentrate, nevoile micşorate, suferinţă, răbdare în ispite, gândire serioasă, sfială, cucernicie şi linişte[2]. Deci un mănunchi întreg de virtuţi adunate şi concentrate în una singură. Aceasta este smerenia.

Smerenia și celelalte religii

În păgânism, smerenia este o virtute necunoscută. În creştinism, smerenia este începutul şi temelia virtuţilor. „Înaintea tuturor virtuţilor se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor stă lăcomia pântecelui şi poftirea celor lumeşti”[3]. „Temelia (substanţa) bogăţiei e aurul; a virtuţii e smerenia”[4].

Toată religia creştină, toate virtuţile religioase şi morale, toată viaţa evlavioasă, duhovnicească, se întemeiază pe smerenie, pe umblarea în adevăr.

Mândria și viața păgână

Viaţa păgână se întemeiază pe mândrie. Păgânul e mândru, trufaş. Începutul trufiei e întoarcerea de la Dumnezeu, întoarcerea inimii de la Creator (Sirah 10:12) spre sine. Orice mândrie ţinteşte să fie asemenea lui Dumnezeu, să ocupe locul lui Dumnezeu.

«Sui-mă-voi la ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voiu aşeza tronul meu! În muntele în care se adună zeii, voiu pune sălaşul meu…Pe înaltul norilor mă voiu urca şi cu Cel Prea Înalt voiu fi la fel» (Is. 14:13-14), aşa cugetă în sine trufaşul, păgânul, omul cu sufletul pocit, diforMt.

Creştinul se smereşte, – recunoaşte că toată slava, cinstea şi închinarea se cuvin lui Dumnezeu (1 Tim. 1:17). „Căci lui Dumnezeu i se cuvine slavă, pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca prin ea să ajungem să fim ai lui Dumnezeu!”. Mândria se vede numai pe sine şi se laudă numai pe sine. Smerenia se mustră şi se ocâreşte pe sine. De aceea mândria orbeşte, smerenia luminează sufletul.

Toate virtuţile apropie de Dumnezeu. Smerenia ne învaţă supunerea şi ascultarea de Dumnezeu, că toţi suntem plăsmuiţi de Dumnezeu şi toată făptura datorează supunere Făcătorului. Smerenia surpă gândurile şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi supune tot gândul spre ascultarea lui Hristos (2 Cor. 10:5).

Mândria – «veţi fi ca Dumnezeu» – e factor de minciună, dezordine şi decădere în suflet şi în societate. Smerenia, dimpotrivă, e factor de ordine şi adevăr în suflet şi în societate. Mândria – ca şi toate patimile – e răzvrătire, umflare şi diformare a eului; smerenia e supunere totală faţă de Dumnezeu; atitudine de respect faţă de om şi de evlavie faţă de pronia şi harul Domnului.

Mândria e trăire în făţărie şi în minciună; smerenia e trăirea în sinceritate (fără ascunzişuri) şi în adevăr, «în sfinţenia adevărului» (Ef. 4:24). Mândria este egoism, piedică împotriva credinţei, nădejdii, iubirii şi a tuturor virtuţilor.

Smerenia – temelia virtuților

Credinţa ne înfăţişează ca modele pentru însuşirile şi desăvârşirea noastră, însuşirile şi desăvârşirea lui Dumnezeu; mândria le înlocuieşte cu ale sale şi le consideră ale sale. Nădejdea ne înfăţişează bunurile cereşti, nevăzute şi nemuritoare, pe care le dobândim prin virtute şi har, ca ţintă ultimă a muncii noastre; mândria se încrede numai în sine. Iubirea ne înfăţişează pe Dumnezeu ca scop suprem al vieţii; mândria se iubeşte numai pe sine.

Adevărul mântuitor e unul şi de aceea trebuie să fie ecumenic, universal, primit şi urmat de toţi oamenii; trufia naşte toate dezbinările, eresurile, schismele şi apostaziile care compromit atât de grav unitatea de viaţă şi de credinţă a Bisericii, pentru care Mântuitorul S-a rugat cu sudori de sânge (In. 17).

Smerenia pune temelia, pregăteşte pământul din care cresc florile şi pomii tuturor virtuţilor. Blândeţea e „materia smereniei” (Sf. Petru Damaschin). Credinţa e „smerenia minţii”; ascultarea e „smerenia voinţei”; pocăinţa e descoperirea şi smerirea poftelor şi a patimilor. Smerenia este „uşa nepătimirii” (Sf. Ioan Scărarul) şi a cunoaşterii de sine şi a deosebirii gândurilor bune de cele rele.

Smerenia și cunoașterea de sine

Fără smerenie nici credinţă în Dumnezeu nu este, nici cunoaştere de sine şi nici înţelepciune. Sf. Marcu Ascetul spune: „Cine e mândru, nu se cunoaşte pe sine. Căci de s-ar cunoaşte pe sine şi prostia care se cuprinde în el, nu s-ar mai mândri. Iar cine nu se cunoaşte pe sine, cum poate să cunoască pe Dumnezeu”[5].

Fără smerenie nu este nici ascultare şi nici supunere, nici compătimire şi nici milostenie, nici răbdare în suferinţă, nici înfrânare, nici cumpătare, nici iubire. De aceea smerenia e mama virtuţilor şi podoaba sfinţilor.

Avraam, când se recunoaşte în faţa lui Dumnezeu «pulbere şi cenuşă» (Fac. 18:27), se smereşte. Iacob, când se recunoaşte «prea mic faţă de îndurările şi credincioşia lui Dumnezeu» (Fac. 32:11), se smereşte. Moise, când în faţa misiunii de eliberare a poporului, pe care i-o încredinţează Dumnezeu, se recunoaşte gângav (Ieş. 4:10) şi se întreabă: «Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon şi să scot pe fiii lui Israil din Egipt» (Ieş. 3:11), se smereşte. Ghedeon, când recunoaşte că neamul său e cel mai sărac, iar el cel mai tânăr din casa tatălui său (Jud. 6:11-16), se smereşte. Rut, când îşi pleacă fruntea până la pământ în faţa lui Booz (Rut 2:10), se smereşte. David, când se socoteşte înaintea lui Dumnezeu ca un prunc înţărcat de la sânul mamei (Ps. 130:2) şi când îi mulţumeşte pentru binefacerile primite (2 Regi 3:7-10: 2 Paral. 29:14-16), se smereşte.

Smerenie și trufie

Lauda smereniei o aflăm adeseori în Pildele sale, în contrast cu păcatul trufiei: «Smerenia trece înaintea trufiei» (Pild. 15:33).

«Trufia inimii vine înaintea prăbuşirii iar smerenia înaintea măririi» (Pild. 16. 18; 18:12).

«Mai bine să fii smerit cu cei sărmani, decât să împarţi pradă cu cei trufaşi» (Pild. 16:19).

«Trufia umileşte pe om iar cel smerit cu duhul are parte de cinste» (Pild. 29:23) ş. a.

Isaia când priveşte slava Domnului şi ascultă cântările îngerilor (Is. 6:1-5) se smereşte. Ieremia, când e chemat şi rânduit să fie proroc, şi răspunde: «O, Doamne Dumnezeule! Iată că nu sunt în stare să vorbesc, fiindcă sunt tânăr!» (Ier. 1:4-6), se smereşte. Daniil, când recunoaşte că nu prin înţelepciunea sa ci prin darul lui Dumnezeu descoperă şi tâlcuieşte visul lui Nabucodonosor (Dan. 2:27-30), se smereşte. Isus fiul lui Sirah scrie: «Aurul în foc se lămureşte, şi oamenii cei plăcuţi lui Dumnezeu în cuptorul smereniei» (Sir. 2:5).

Sf. Ioan Înaintemergătorul, când mărturiseşte că nu-i vrednic să dezlege cureaua încălţămintelor Mântuitorului şi când spune: «Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez» (Mt. 3:14; In. 1:27-36, 3:27-30), se smereşte.

Fecioara Maria, la bunavestire, când mulţumeşte bunului Dumnezeu «că a căutat spre smerenia roabei sale”, că «a coborât pe cei puternici de pe scaune şi a înălţat pe cei smeriţi» (Lc. 1:46-52), se smereşte.

Sutaşul, când recunoaşte că nu-i vrednic să primească în casa sa pe Mântuitorul (Lc. 7: 6-7), se smereşte. Iacob Apostolul, când scrie: «Fratele smerit să se laude cu înălţimea sa şi cel bogat cu smerenia sa, căci va trece ca floarea ierbii…

Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa» (Iac. 1:9-10; 4-10), – smerenia învaţă Petru Apostolul, când scrie tinerilor: «Supuneţi-vă celor bătrâni (preoţilor). Și toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă în smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul cuvenit» (1 Petr. 5: 5-6). Pavel Apostolul tot virtutea smereniei ne învaţă când scrie: «Nimeni să nu cugete despre sine mai mult decât se cade să cugete» (Rom. 12:3); «nu gândiţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite» (Rom. 12:16); nici la vrednicie, că «vrednicia noastră este de la Dumnezeu» (2 Cor. 3:5). Dacă e vorba de cinste, pe alţii să socotim «de mai mare cinste» (Filip. 2:3); dacă e vorba de laudă, «cine se laudă, în Domnul să se laude» (1 Cor. 1:31); dacă e vorba de sine, iarăşi smerenia grăieşte: «Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt…» (1 Cor. 15-10). El se laudă nu cu «meritele» ci cu «slăbiciunile» (2 Cor. 15:9; Ef. 3:8) şi «cel dintâi dintre păcătoşi» (1 Tim. 1:15).

Puterea smereniei

Aşa este învăţată şi pilduită virtutea smereniei în Sf. Scriptură, în viaţa Maicii Domnului şi în vieţile sfinţilor prooroci şi apostoli, iubiţi şi evlavioşi creştini.

După modelul vieţii şi al învăţăturii lor fii şi tu, creştine, om smerit, că mare este cinstea şi puterea smereniei. Cel smerit „iubeşte pe toţi şi toţi îl iubesc pe el”; toţi îl doresc, îl cinstesc; îl iubesc; toţi tac în faţa lui; toţi aşteaptă cuvântul lui. Tainele se descoperă celor smeriţi.

Prin puterea tainică a smereniei se desăvârşesc sufletele în virtute şi se pregătesc sfinţii ca să poată vedea pe Dumnezeu. Smerenia, cu ajutorul harului, rodeşte şi păzeşte toate virtuţile, plineşte toate tainele şi biruie toate potrivniciile. Şi dracii şi animalele se supun în faţa smereniei. Atât de mare e cinstea şi puterea celui smerit[6].

„Cel smerit niciodată nu cade” (că nu are de unde să cadă). Pentru el este o singură cale: înălţarea.

De aceea păzeşte, creştine, smerenia, că în ea sunt ascunse toate comorile Evangheliei, toate vistieriile darurilor, ale înţelepciunii şi ale dumnezeieştii iubiri. Păzeşte smerenia pentru că în smerenie se ascunde şi se vădeşte Duhul lui Dumnezeu. După cum cel ce poartă aromate, de miros se vădeşte, aşa şi cel ce are Duhul lui Dumnezeu din cuvintele lui şi din smerenie se vădeşte[7].

Îmbracă-te în haina cea sfântă a smereniei, pentru că «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har…”.

[1] Sf. Antonie cel Mare, Filocalia 1, p. 17.

[2] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul 82, p. 265.

[3] Sf. Antonie, Filocalia 1, p. 17.

[4] Sf. Ilie Edictul, Filocalia 4, pp. 287-288.

[5] Sf. Marcu Ascetul, Filocalia 1, p. 230.

[6] Sf. Petru Damaschin, op. cit., Capitolul XX, pp. 86-88.

[7] Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 26/II.

(Extras din opera „Spre Tabor”, volumul III)