PR. VARNAVA IANGOS | DUREREA LIPSEI LUI DUMNEZEU

Absența lui Dumnezeu

De multe ori, cuvântul Domnului este mai roditor prin tăcerea, prin îndepărtarea și chiar prin absența Sa. De câte ori, și noi oamenii, între noi, nu exprimăm lucrurile esențiale mai degrabă prin tăcere și prin fapte, decât prin cuvinte! Adeseori, conștientizăm că absența unei persoane iubite ne face să o cunoaștem mult mai bine. Aceasta se întâmplă pentru că absența este cea care naște înlăuntrul nostru un dor adânc, o durere intensă și, prin urmare, o cunoaștere profundă.

Același lucru se întâmplă și cu Dumnezeu. După ce am trăit experiența prezenței Lui, după ce L-am gustat, El și numai El devine dorirea și iubirea noastră. Absența Lui ne zdrobește, naște în inima noastră
suferință și durere. E suficient, însă, să nu cedăm și să nu ne descurajăm, ci să rămânem în această durere a lipsei lui Dumnezeu și în dorul continuu și arzător după El. Dacă nu ne vom refugia în alte doriri
și doruri, căutând bucurii trecătoare și risipindu-ne în acestea, atunci vom dobândi o cunoaștere empirică a lui Dumnezeu, Îl vom cunoaște mai limpede. Și prin cunoașterea lui Dumnezeu, ne vom înțelege
mai bine și pe noi înșine. Vom descoperi adevărata stare și adevăratele noastre dimensiuni.

Pedagogia retragerii lui Dumnezeu

Atunci când Dumnezeu ne va arăta fața Lui, vom descoperi că El este de fapt bucuria noastră, El este viața noastră, Singurul care ne lipsea cu adevărat. Atunci când El Se retrage, ne smerim și ne zdrobim
în durerea absenței Lui. Când simțim înlăuntrul nostru această durere, înseamnă că râvnim după o legătură autentică și vie cu El. Și nu ne liniștim până nu-L aflăm.

De asemenea, durerea „părăsirii” ne ajută să ne distanțăm de percepția care ne încorsetează mintea într-o religiozitate formală, stereotipă, care ne poate odihni doar psihologic, nu și duhovnicește. Intrăm în spațiul întâlnirii libere cu Dumnezeu. Frământați de durerea cea născută și înrădăcinată în tăcere și de absența lui Dumnezeu, exersăm și lucrăm capacitatea de a iubi, de a ierta și de a nu-i judeca pe ceilalți. Este cu neputință să ne preocupăm de alții, comentând, judecând și disprețuindu-i, atunci când trăim adânc înlăuntrul nostru durerea lipsei lui Dumnezeu, pentru că această durere este lipsă de
viață și îl duce pe om până la limitele sale.

Această durere este, de fapt, experiența morții și provoacă o suferință cumplită. Prin trăirea dureroasă a acestei suferințe, a părăsirii lui Dumnezeu și a lipsei de bucurie, încep ușor-ușor să se deschidă ochii sufletului nostru și să vedem adevărata valoare a persoanei noastre, plăsmuită „după chipul lui Dumnezeu”. Atunci, devenim capabili să înțelegem măreția existenței noastre și să oferim o prețuire reală sinelui nostru.

Ascultarea de poruncile Domnului

Nu putem să ne numim creștini, disprețuind pe cel păcătos, pe cel împreună rob cu noi, pe fratele nostru, care este creat după chipul lui Dumnezeu. Cum putem să nu suferim împreună cu aproapele
nostru pentru căderea lui? Cum să nu dorim mântuirea  lui, să nu prețuim valoarea lui? Dacă nu dobândim sensibilitatea de a-l prețui profund și de a-l iubi cu adevărat, atunci ce valoare are faptul că ne
împărtășim și că ne rugăm?

Pur și simplu, ne interesează doar autoaprecierea noastră, îngrădindu-ne în propriul „ego”, în loc să ne oferim pe noi înșine lui Hristos. Poruncile lui Dumnezeu nu pot fi puse în practică retrospectiv, ca să putem merge în rai sau ca Dumnezeu să ne satisfacă anumite nevoi. Poruncile lui Hristos nu sunt un „sport” obligatoriu, ci un rod al comuniunii cu Dumnezeu. După cum relația noastră de iubire față de ceilalți oameni determină și modul nostru de viață și comportamentul. În același mod, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu presupune doar o regulă de conduită pentru a deveni morali și „mântuiți”, ci este un rod al legăturii noastre personale cu Dumnezeu.

Acesta este singura noastră mântuire! El este viața și scăparea noastră! Să urcăm și noi împreună cu ucenicii în Muntele cel înalt, ca să Îl ascultăm pe Hristos, care deschide gura Lui ca să ne învețe: «Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor».

De multe ori, ținem poruncile lui Dumnezeu pentru frica pedepsei sau din pricini egoiste. Scopul nostru nu este Dumnezeu, ci interesul nostru. De câte ori nu vine câte o mamă la biserică și cere să-l
pomenim pe copilul ei la Sfânta Liturghie, să-i citim rugăciuni ca să-și găsească jumătatea…

Orice eșec ascunde înlăuntru o comoară

Adeseori, întâlnim oameni care, deși se află în păcat, ascund în ei înșiși o comoară! Păcatul lor este, pur și simplu, urmarea unei căutări eșuate a lui Dumnezeu. În toată viața lor, L-au căutat pe Dumnezeu, dar într-un mod greșit. De aceea, Dumnezeu nu-i respinge în eșecurile lor, din moment ce vede că în spatele acestor eșuări, pe El L-au căutat. Sunt atâția oameni care caută Adevărul în diferite sisteme filosofice și care, deși trăiesc în înșelare, descoperă înlăuntrul lor ceva înălțător, ca rezultat al unei căutări sincere a lui Dumnezeu. De aceea, într-un moment prielnic din viața lor, Dumnezeu va găsi un mod să-i aducă aproape de El, să-i primească în sânul Bisericii Sale…

(Extras din cartea ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII)