PR. MIRON MIHĂILESCU | DE CE SE CONSIDERĂ ATEUL ÎNȚELEPT?

În ce constă înțelepciunea?

Ce mare preț are înțelepciunea! Ea este mai presus decât lucrurile pământești pe care le putem atinge în mod concret. Există lucruri care se văd și există lucruri care nu se văd. Cele care nu se văd, nu sunt mai puțin importante. Dimpotrivă! Dar în ce constă această înțelepciune? Ne-am putea gândi că bogatul din Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, era totuși un om înțelept. Dacă i-a rodit țarina înseamnă că a lucrat-o bine. Era un om gospodar. Era un stăpân prevăzător. Știa să-și administreze bine proprietățile, să-i pună pe slujitori la treabă. Și cu toate acestea, Dumnezeu îi spune: „Nebune!”. Și ne înfricoșează acest cuvânt.

Și noi suntem ca bogatul acesta nemilostiv. Și noi ne silim să avem înțelepciunea aceasta lumească. Facem atâta școală ca să știm să ne gospodărim bine. Zeci de ani de școală ca să știm cum să producem mai mult. Oare aceasta este adevărata înțelepciune? Oare câți dintre oamenii care au știința acestei lumi, nu se aseamănă întru totul cu bogatul din această Evanghelie?

Sf. Ap. Pavel și Sf. Ap. Iacob, la rândul lui, vorbesc despre această contradicție. Oamenii de astăzi cred că au înțelepciunea lumii, dar înțelepciunea aceasta nu i-a făcut mai fericiți. Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu, iar priceperea este cunoașterea Celui Sfânt.

 Lauda liber-cugetătorilor

Atâția dintre oamenii zilelor noastre se laudă că sunt necredincioși, că nu Îl cunosc pe Dumnezeu, că nu Îl recunosc. Și se consideră înțelepți. Înțelepciunea aceasta îi face să-L refuze pe Dumnezeu. Cei care se cred liber cugetători – săracii de ei! – au gândirea roabă diavolului. A cugeta înseamnă a vedea realitatea.

Bogatul acesta din Evanghelie era un om gospodar, avea știința acestei lumi. Era un „liber cugetător”, dar de fapt era nebun, pentru că nu cugeta la moarte. Moartea îți aduce aminte că ești trecător. În măsura în care „cugeți, exiști”, o spunea un filosof care, paradoxal, este la originea ateismului modern. Și de unde știu că cuget? O spune tot René Descartes mai înainte: „Mă îndoiesc, deci cuget”. Numai că îndoiala necredinciosului este foarte greșită. Necredinciosul se îndoiește de învățătura lui Dumnezeu. Nu se îndoiește niciodată de mintea lui.

Ești consecvent și te îndoiești de ceea ce ți se spune. Trebuie să începi să te îndoiești de propria ta gândire care poate fi eronată, de spusele filosofilor. Trebuie să te îndoiești de orice, dar să nu te îndoiești de Dumnezeu.

Încrederea în Dumnezeu

Credinciosul este cel care are cugetul cu adevărat eliberat de zgura păcatului, de întunericul unei mentalități care vine din minciună. Credinciosul pornește de la frica de Dumnezeu și ajunge la încrederea în El. Se încrede în Dumnezeu că îi este Tată și îi poartă de grijă. Nu mai trăiește încrezându-se în bogăția lui.

Cel nebun vrea să fie sigur de bogăția lui. Și își pune bani deoparte și mâine vine la preot să se plângă să facă slujbă pentru el, că banca a dat faliment. Eu îi mai spun: „Era bine dacă îmi cereai să mă rog înainte de a pune banii și poate găseai o bancă mai sigură”. Banca mai sigură este gura orfanului care se cere hrănită, este mâna săracului. Acolo este banca cea mai sigură care niciodată nu dă faliment.

Mai întâi este frica, apoi încrederea. Când te încrezi, nu mai ai frică. Când ești rob, da. Dar când ești fiu, nu te mai temi. Robul nu știe ce face Stăpânul său, dar nouă, Domnul ne-a descoperit calea. Și suntem într-o intimitate cu El. De aceea, credinciosul I se adresează lui Iisus Hristos Domnul, cu iubire, nu cu frică. Spune Sf. Scriptură: „Dragostea alungă frica”. Și această dragoste este desăvârșirea înțelepciunii. De unde putem afla această înțelepciune de care avem nevoie? Că școlile nu ne-o dau. Atâția oameni școliți sunt neînțelepți! Când îi vezi cum se poartă în familiile lor, cum se lasă înrobiți de patimi și trăiesc nebunește!

Hristos aduce bucurie

Pentru omul credincios, și pe pământ Hristos este bucurie. Noi, așa și spunem în Acatist: „Iisuse, bucuria mea!”. Și când Hristos ne este bucurie, ne sunt și semenii, bucurie. Sf. Serafim de Sarov întâmpina pe cei care veneau la el, cu cuvintele acestea: „Bucuria mea!”. Și saluta cu: „Hristos a înviat, bucuria mea!”.

Într-adevăr sunt situații în care suntem necăjiți. Sunt atâția oameni chinuiți care spun: „Nu mai am nicio bucurie”. Dar credința în Hristos ne învață să transformăm încercările și suferințele în bucurii. Și din vrăjmașii noștri să facem bucurie, ca să aibă și ei parte de Hristos.

Pentru noi, Hristos este Cel în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoștinței. Să facem din viața noastră un drum spre patria cerească! Un drum în care știm să evităm toate obstacolele, toate ispitele, tot ceea ce ne depărtează de această cale sau ne întârzie călătoria spre patria cerească.

Domnul să ne ajute ca să primim și să creștem în înțelepciunea și în bucuria Lui! Amin.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 97)