PR. VARNAVA IANGOS | BUCURIA SENTIMENTALĂ VS PLÂNSUL MÂNTUITOR

Întristarea cea egoistă versus pocăința

Pentru omul epocii noastre, întristarea de bunăvoie, și mai ales întristarea cea zdrobitoare pe care o numim și plâns, este de neimaginat, fără sens, este considerată absurditate curată. Cugetul lumesc îl face pe om să fie stăpânit de o dispoziție negativistă și respingătoare față de tot ceea ce îl lipsește provizoriu de bucuria sentimentală. Plânge numai atunci când nu îi sunt satisfăcute dorințele, atunci când nu poate câștiga o oarecare „comoară” pe care o râvnește, atunci când îl întâmpină pe neașteptate situații dureroase.

Apostolul Pavel scria către Corinteni: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (2 Corinteni, 7:10). Întristarea sau plânsul despre care vorbește Domnul în Fericirea a doua, se referă desigur și la plângerea cea fără de voie, pentru situații și întâmplări exterioare, dar în primul rând, se referă la suferința cea de bunăvoie, conștientă, ca act de pocăință pentru păcatele noastre.

Domnul îi consideră fericiți pe toți aceia care plâng pentru păcatele lor, pentru că își lucrează mântuirea, luând asupra lor responsabilitatea faptelor, mărturisindu-și eșecurile. Aceștia vor afla mângâierea și odihna pe care le dăruiește Duhul Sfânt Mângâietorul.

Întristarea lumească ne îndepărtează de Dumnezeu

Întristarea și durerea pentru lipsurile unor lucruri lumești ne îndepărtează de Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu nu ne interzice agonisirea celor necesare și esențiale pentru nevoile noastre de supraviețuire, din moment ce toate câte a făcut Dumnezeu, au fost „bune foarte”. Problema începe atunci când, într-un mod obsesiv, urmărim desfătări, despărțitoare de Dumnezeu. Întristarea pe care o simțim pentru lipsa acestora, este în realitate un camuflaj al egoismului rănit, pentru nesatisfacerea dorințelor noastre egocentrice. Acest lucru (suferința pentru nesatisfacerea dorințelor egocentrice) se datorează mai ales modului individualist de gestionare a propriei libertăți, promovat în chip provocator peste tot, în jurul nostru.

Ceea ce caracterizează lumea noastră este deconectarea evenimentelor, a relațiilor, a lucrurilor, a vieții noastre însăși, de la Dumnezeu. Autonomia, însă, înseamnă separarea de Dumnezeu, pentru că tot ceea ce înlocuiește dorirea noastră după Dumnezeu, devine păcat care ne rupe legătura cu Viața. Când suntem stăpâniți de frenezia și grija chinuitoare pentru dobândirea multor lucruri, trecem cu vederea faptul că singura noastră nevoie fundamentală este Dumnezeu. Ne divinizăm căutările și scopurile, iar când eforturile noastre eșuează, simțim o durere profundă și tristețe. Îl învinovățim pe Dumnezeu, Îl acuzăm și ne întoarcem împotriva Lui.

Eșecurile emoționale

Și dacă se întâmplă să fim „creștinii buni” care își îndeplinesc toate obligațiile religioase, ne tulburăm și ne supărăm când El nu ne răsplătește lupta zilnică și ostenelile, când nu ne împlinește dorințele,
când nu ne oferă cu îmbelșugare cele care ne pot înlesni supraviețuirea efemeră. Eșecurile în relațiile cu semenii noștri devin adeseori un motiv de plâns și de disperare. Suntem atât de egocentrici încât, îl vedem pe celălalt ca pe cucerirea noastră individuală, ca pe o posibilitate și o oportunitate de investiție emoțională și achiziție psihologică.

Dar, când ne absolutizăm relația și investim în ea tot recursul la viață, la bucurie, toată pofta de fericire, la un moment dat, vom fi epuizați și vom eșua. Atunci când esența și izvorul bucuriei noastre
este un om, și nu harul lui Dumnezeu, arătăm că ignorăm nevoia noastră reală, lăuntrică, care este Dumnezeu. De aceea nu aflăm odihnă.

Anxietatea și grijile ne strivesc și ne provoacă diverse probleme psihosomatice. Totuși, chiar și această întristare psihologică, pentru că ne smerește, poate lucra într-un mod vindecător și ne poate conduce la pocăință, atâta timp cât dorim acest lucru. Ni s-a oferit această posibilitate extraordinară să Îl întâlnim pe Dumnezeu, chiar și prin situații negative, chiar și prin căderile noastre. Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, ne dă întotdeauna pricini de pocăință. Până și în devierile noastre, ne oferă calea și modalitatea de întoarcere, ne sugerează medicamentul vindecător.

(Extras din cartea ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII)