SF. IGNATIE BRIANCIANINOV | PUTEREA RUGĂCIUNII INIMII

Începutul Rugăciunii și împrăștierea

Minții îi este proprie nestatornicia: dar poate să o statornicească Cel ce statornicește toate. De vei dobândi această lucrare și te vei ține de ea fără contenire, va veni Cel ce pune în tine hotare mării tale, și îi va spune în rugăciunea ta: „Vino până aici și să nu treci de aici” (Iov, 38: 11). Cu neputință este a lega duhul, dar unde e de față Ziditorul acestui duh, totul I se supune Lui.

Începutul rugăciunii este gonirea cugetelor, prin rugăciune, chiar de la începutul lor; mijlocul – atunci când mintea petrece doar în cuvintele rostite cu glasul ori cu mintea; sfârșitul – răpirea minții la Dumnezeu.

În cuvântul despre ascultare, Sf. Ioan Scărarul grăiește: „Luptă-te necontenit cu gândul, întorcându-l în sine atunci când zboară. Dumnezeu nu cere rugăciune fără împrăștiere de la ascultători. Nu te necăji atunci când ești furat, ci fii senin, întorcându-ți în chip statornic mintea la sine”. La ce fel de înșelare poate să ducă îndeletnicirea cu acest chip de rugăciune? La niciunul. Singura primejdie este împrăștierea, de care rugătorul își dă limpede seama, de care începătorii suferă totdeauna și care poate fi neîntârziat tămăduită prin închiderea gândului în cuvintele rugăciunii, nimicită prin milostivirea și ajutorul lui Dumnezeu, la vremea potrivită, în urma unei nevoințe statornice.

Pogorârea minții în inimă

Una este a te ruga cu luare aminte, fiind și inima părtașă la rugăciune, și alta este a te pogorî cu mintea în biserica inimii și a aduce de acolo jertfa rugăciunii de taină, plină de putere și Har Dumnezeiesc. A doua lucrare se naște din prima. Luarea aminte a minții la rugăciune atrage inima la împreună-simțire. Când luarea aminte se întărește, împreună simțirea inimii cu mintea se preface în unire a inimii cu mintea. În fine, când luarea aminte s-a împropriat rugăciunii, mintea se pogoară în inimă pentru a săvârși acolo cea mai adâncă lucrare sfințită a rugăciunii.

Toate acestea se săvârșesc sub îndrumarea Harului Dumnezeiesc, după bunăvoirea și rânduiala Lui.

„Cel ce vrea să vadă pe Dumnezeu înlăuntrul său,  se străduiește să curețe inima sa prin necontenita pomenire a lui Dumnezeu. Țara gândită a celui curat cu sufletul e înlăuntrul lui. Această țară este norul slavei dumnezeiești: doar cei curați cu inima vor intra în ea ca să vadă fața Stăpânului lor și ca să se lumineze mințile lor cu raza luminii Lui… Scara către Împărăția cerurilor este înlăuntrul tău: ea e alcătuită în chip tainic în sufletul tău. Afundă-te în tine de la fața păcatului și vei afla acolo trepte pe care vei putea sui la cer” (Sf. Isaac Sirul).

Luarea aminte și duhul înfrânt: iată cămara ce a fost dată ca liman păcătoșilor ce se pocăiesc. Ea e pridvorul templului. În ea să ne ascundem și să ne închidem de păcat. Să se adune în această Vitezdă toți cei ce șchioapătă cu obiceiurile, toți leproșii, toți orbii și paraliticii… toți cei bolnavi de păcat, așteptând mișcarea apei – lucrarea milostivirii și Harului lui Dumnezeu.

Treptele Rugăciunii lui Iisus

Foarte bun mijloc spre a deprinde rugăciunea lui Iisus e cel cu care ne îmbie ieromonahul Dorotei, nevoitor și scriitor ascetic rus. „Cine se roagă cu gura, iar de suflet nu-i pasă și inima nu și-o păzește, unul ca acesta se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu și în deșert se ostenește. Pentru că Dumnezeu ia aminte la minte și la râvnă, iar nu la multa grăire. …

La început trebuie să faci rugăciunea lui Iisus cu glasul, altfel spus cu gura, cu limba și cu graiul, fără să te audă altcineva decât tu însuți. Când gura, limba și simțurile se vor sătura de rugăciunea rostită cu glas tare, atunci aceasta se va curma și va începe să fie spusă în șoaptă. După aceea trebuie a o cugeta cu mintea, a pătrunde și a lua aminte totdeauna la simțirea gâtlejului. Atunci, rugăciunea minții și inimii va începe la poruncă (adică prin lucrarea Harului Dumnezeiesc), de la sine, neîncetat, a răsări, a se purta și lucra, în toată vremea, în orice lucrare, în tot locul”(Anthologhion, vol 2).

„Părinții noștri cei desăvârșiți nu aveau pravilă anume, ci de-a lungul întregii zile împlineau pravila lor: se îndeletniceau câtva timp cu cântarea psalmilor, câtva timp spuneau rugăciuni cu gura, își cercetau câtva timp și gândurile; se îngrijeau puțin și de mâncare, iar toate acestea le făceau cu frică de Dumnezeu”(Sf. Varsanufie cel Mare).

Inima înviată prin rugăciune

Darul rugăciunii se dă celui ce s-a smerit și s-a urgisit pe sine în fața măreției darului. Darul se dă celui ce s-a lepădat de voia sa și s-a încredințat voii lui Dumnezeu. Darul se dă celui ce îmblânzește și omoară în sine trupul și sângele, ce îmblânzește și omoară în sine cugetarea trupească prin poruncile Evanghelice. Viața răsare potrivit cu treapta acestei omorâri.

Dascălul rugăciunii este Dumnezeu. Rugăciunea adevărată este dar al lui Dumnezeu. Celui ce se roagă întru zdrobirea duhului, statornic, cu frica lui Dumnezeu, cu luare aminte, Dumnezeu Însuși îi dă sporire treptată în rugăciune. Ca urmare a rugăciunii cu luare aminte și smerenie, apare lucrarea duhovnicească și căldura duhovnicească, ce fac inima să învie. Inima înviată trage la sine mintea, se face biserică a rugăciunii harice…

Frate, roagă bunătatea celui ce vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (1 Tim. 2: 4), ca El să-ți dăruiască trezvia duhovnicească, care aprinde focul duhovnicesc!

(Extras din Sf. Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătorului, Editura Sophia)