Să nu trecem cu ochii închiși pe lângă porțile împărătești!
„Săvârșitu-s-au!ˮ Cerul și pământul, iarăși împreună, pentru cea dintâia oară de la păcatul vechiului Adam, și-au țipat în noapte durerea: „astăzi s-a spânzurat pre lemn Cela ce a spânzurat pământul pre ape…ˮ; și s-a spintecat catapeteasma bisericii.
Ce cald și greu e aerul în noaptea asta! Cald și greu de rugăciune. Căci chiar dacă noi nu ne mai rugăm, undeva cântă pentru noi îngerii și se roagă sfinții. Pentru noi; pentru păcatele noastre; pentru neînțelegerea și împietrirea noastră, care e cel mai greu păcat.
…În București se schimbă guvernul. Și am dezertat cu toții bisericile, ca să viermuim în vânzoleala treburilor noi. Fără să ne gândim, bieții, că și guvernul care vine va fi tot cum va vrea Dumnezeu: după îndurarea Lui – sau după păcatele noastre. Pare că știm noi ce va fi? Și dacă va fi bun – fi-va el spre folosul nostru? Iar dacă va fi rău – ne va fi dat spre pagubă? Cine știe! Când sigur este că totul se petrece după căile necunoscute ale lui Dumnezeu.
Stau numai și cumpănesc ce lipsă de raport e între noi și vremuri. Și cum trecem cu ochii închiși pe lângă porțile împărătești ale mântuirii! Cum? Reculegerea noastră, a tuturor, să fie mai puțin însemnată decât o schimbare de guvern? Mintea noastră nu ar fi fost mai clară, sufletul nostru nu ar fi fost mai ferm, dragostea noastră nu ar fi fost mai largă și hotărârea noastră nu ar fi fost mai rodnică după o săptămână de cufundare în noi înșine? Sau poate că așa a vrut Dumnezeu, ca de data aceasta destinele noastre să se înnoade când își dă duhul pe Cruce mielul Domnului, când plesnește cerul sub fulgere în miros greu de pucioasă, când ne prohodim „Primăvară dulce” și stă pământul încordat în așteptarea bucuriei celei mari a Învierii? Cine știe!
Lipsa de sevă metafizică
Desigur, nimeni nu poate ști; dar evident e totuși un fapt: lipsa putinței noastre de a lega văzutul cu nevăzutul, lipsa de sevă metafizică a aplicării noastre la cotidian. Când începe o treabă, românul își face mai întâi o cruce. De ce? Ca să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci ca să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, de la care totul purcede; ca să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, ca să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s-ar fi gândit? – mărturisirea și închinarea cotidiană a Paștelor.
Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotărârea lui Dumnezeu, s-au aruncat iarăși punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei. Restabilindu-se – ca posibilitate numai, e adevărat, ca posibilitate la îndemâna celor care înțeleg și vor — starea de la început, când omul trăia cumpănit și împăcat cu el însuși în Dumnezeu.
Starea asta fusese ruptă prin păcatul primului Adam; care adâncise, prin vina lui și a Șarpelui, o prăpastie între el și Făcătorul lui, origine a tâcâelii, a zbuciumului și a chinurilor noastre. Pentru umplerea acestei prăpăstii îi fusese făgăduită de la început jertfa Mielului, singura care putea să ne răscumpere. Ea a venit.
Imnul bucuriei Învierii
Prin pătimirea lui Hristos, Dumnezeu și Om, cel de-al doilea Adam. În zilele astea ni se împlinește jertfa făgăduită – și mâine va răsuna imnul de bucurie a învierii, pecetea mântuirii noastre, puntea dintre văzut și nevăzut. Căci a înviat Dumnezeu – Omul, lăsând să irumpă realitățile de DINCOLO dincoace, și a înviat Dumnezeu – Omul, deschizând poarta celor de DINCOACE înspre Dincolo.
Vedeți ce posibilități mari, nebănuite ni se deschid și cum putem iarăși înnoda firul bucuriei contemplative, al echilibrului nostru veșnic, rupt prin ispita diavolului?
Să mărturisim deci Paștele. Să facem ca cei simpli și adevărați semnul crucii la fiecare act al vieții noastre, slăvind și sfințind orice gest și orice început, asigurându-le rodnicia. Căci omul nu poate trăi desprins de Dumnezeu și cazna lui nu poate rodi în afară de El. Să facem semnul crucii, care nu însemnează acceptarea suferinței, ci dimpotrivă chezășia mântuirii.
La locul Căpățânii, crucea de supliciu strălucește de toate nădejdile noastre împlinite. Nu vrem să coborâm strălucirea asta în noi?
…Să facem deci semnul crucii, mărturisirea Paștelor!
12 Aprilie 1931
(Extras din Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox, Ed. Artemis, București, p. 62-64)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.