IOAN IANOLIDE CA POVĂȚUITOR AL RUGĂCIUNII | ÎN MĂRTURIA M. NIFONA

MONAHIA NIFONA: IOAN IANOLIDE – POVĂȚUITORUL ȘI OCROTITORUL MEU DUHOVNICESC 

MĂRTURIA MAICII NIFONA^[1] DE LA MĂNĂSTIREA ZAMFIRA

L-am cunoscut pe Ioan Ianolide, pe când eram viețuitoare la mănăstirea Govora, prin anii ’80. Dânsul venea la mănăstire și lucra la matrițe. Ioan Ianolide venea dimineața, iar eu mergeam să fac focul la centrală, pentru maici. Mă sculam la ora 4 și-mi ziceam: „Ia să mă duc eu înaintea dlui Ianolide!”.

Biserica era deschisă. Nu se încuia. Dacă vedeam o floricică în ghiveci, știam că aceea era pusă de dl. Ianolide și știam că a venit în biserică. Abia acum înțeleg de ce dânsul ducea întotdeauna câte o floricică la icoana Maicii Domnului! Pentru că o iubea foarte mult pe Maica Domnului și voia să-i dăruiască ceva. Se trezea odată cu părintele Teofil, preotul slujitor.

Îl prețuiați în mod special?

Da, pentru că m-a încurajat foarte mult și m-a întărit. Eram ca și copilul dânsului. În anul 1983, când l-am cunoscut, aveam 21 de ani. Eu nu voiam să mănânc până la ora 15 și eram tot mereu istovită, iar dl. Ianolide era cu discernământul dragostei și mă îndemna să mănânc, atunci când aveam munci mai grele. Eu mai făceam exagerări și nu mâncam. Păi dacă vedeam că el nu mănâncă? Lunea, miercurea și vinerea domnul Ianolide nu mânca decât la ora 15. El nu mânca cu maicile. Stătea în casă cu Părintele Teofil.

Aveam pe atunci în mintea mea o frământare: „Cum de dânsul povestește atâtea lucruri duhovnicești? De unde le știe?”. A fost un mare ajutor pentru mine.

 FRUMUSEȚEA DUHOVNICEASCĂ A FAMILIEI IANOLIDE

Vă întărea prin cuvinte sau doar îi simțeați rugăciunea?

Mă sfătuia mult. Stăteam de vorbă cu el, ca și cu duhovnicul. M-a luat o dată de la Govora și am stat la dânsul, la București, o săptămână, pentru că aveam nevoie să merg la doctor. M-a ajutat foarte mult.

În anul 1985, când eu eram deja la mănăstirea Zamfira, Ioan Ianolide era foarte bolnav. Și mi-a scris atunci, două scrisori. Nu i-am răspuns nici la prima, nici la a doua, pentru că treceam prin multe încercări. Eram tare necăjită. Și mă întrebam: „Ce să-i răspund dlui Ianolide? Că n-am răbdare în ispite?”. Dar scrisorile au rămas pentru mine, o comoară.

Pe atunci, nici nu știam cine este. Știam doar că este al meu rugător, al meu apărător, povățuitor și sfânt. L-am considerat un om duhovnicesc, pentru că el, mirean fiind, m-a ajutat mai mult ca un duhovnic. Asta m-a cutremurat. Oamenii aceștia, care sunt rugători, au și încercări, dar au și harisme. Când aveam o problemă, venea singur și mă căuta, pentru că în ispite, când nu te cunoști, cazi ușor.

Când ați cunoscut-o pe maica Penelope?

Am întâlnit-o la București, când am venit a doua oară cu scrisoarea, în anul 2015 și am căutat-o atunci. Ea scrisese ce i-a dictat dl. Ianolide pentru mine.

Și ce vă amintiți despre ea?

Eram tare obosită și ea m-a servit cu mâncare. N-avea pic de răutate sau de mânie. Și a suferit atâția ani lângă fiica ei, paralitică!… Era de o blândețe nemaipomenită! În săptămâna în care am stat la dânșii, dl. Ianolide m-a dus să mă închin la sfinții din București. M-a dus să vorbesc și cu părintele Sofian care picta la mănăstirea Dealu. Părintele Sofian m-a îndrumat să vin la mănăstirea Zamfira. L-am mai reîntâlnit pe părintele Sofian la Centrul Christian, când era bolnav.

VIEȚUIREA LA MĂNĂSTIREA GOVORA

Dacă avea calitățile unui duhovnic îmbunătățit, de ce credeți că nu a intrat și Ioan Ianolide în mănăstire?

El îmi spunea adesea că a vrut să intre în Putna. Și-a dorit mult să intre în mănăstire. Mai spunea că a avut o fată cu care a vrut să se căsătorească, dar până să iasă el, ea s-a căsătorit, Valentina Gafencu, apoi s-a orientat către viața monahală. Dar, zicea: „În mănăstire este foarte greu, soră Mariana! Numai cine este chemat poate să rabde cele ale mănăstirii. Eu nu pot să rabd când văd pe cineva suferind. Am fost mereu mai sensibil”.

Acum realizez că era atât de sensibil la durerea celuilalt, încât și dacă vedea o mică rană pe o vrăbiuță sau altceva, el se topea de milă. „Am vrut și eu să mă retrag în Putna și nu că nu aș fi putut să rezist, să rabd sau să mă smeresc, dar… voi merge mai departe pe drumul meu”. Așa mi-a zis. Nu știu ce a vrut să zică prin aceste cuvinte. Poate că mănăstirea nu i-ar fi oferit un cadru prielnic pentru „drumul lui”, cine știe…?

Totuși pe mine m-a făcut să înțeleg că eu, dacă am fost chemată la viața mănăstirească și am început acest drum, atunci trebuie să continui pe el, adică să rămân în mănăstire și să duc suferința. Numai prin suferință putem ajunge la Dumnezeu.

L-am întrebat și eu: „Bine, dar dacă vă place la mănăstire, de ce nu mergeți?”. Îl simțeam pe domnul Ianolide așa de apropiat sufletului meu, încât dobândisem și un fel de îndrăzneală, mă trezeam că-i dau sfaturi, nepriceputa de mine. Aș putea să spun că în acea perioadă era omul cel mai apropiat. Discutam mult cu dumnealui. Nici cu părinții mei după trup nu avusesem așa deschidere și apropiere sufletească. Mai târziu, am înțeles că el s-a purtat cu mine cu foarte multă dragoste pentru că vedea suferința mea.

Mă aflam la Mănăstirea Govora. Eram soră începătoare și pe lângă ascultările la care eram rânduită, mai aveam grijă și de chilia maicii starețe. Domnul Ianolide venea adesea pe acolo și vedea că maica stareță se purta cu mine cu foarte multă asprime. Probabil eram eu mai nepricepută și nu făceam cum trebuia, dar am avut parte de multă duritate din partea ei.

Domnul Ianolide lucra la atelierele din Govora, cu binecuvântarea maicii starețe Justiniana, nu?

Da, da! Se purta foarte atent cu maica Justiniana, pentru că și ea suferise mult în perioada de după 1940, după ce s-a refugiat din Basarabia. A fugit singură și părinții ei n-au mai știut nimic de ea. O declaraseră moartă, îi făceau parastasele, iar ea ne povestea că în timp ce părinții ei îi făceau pomeniri și parastase, ea nu simțea deloc foame. Stătea nemâncată zile întregi.

Revenind la dl. Ianolide, după ce a fost martor la mai multe situații și văzându-mă necăjită și fără vreun ajutor, i-a fost milă. Și când a văzut că eu nu mai puteam rezista, m-a ajutat să plec de la Govora.

A fost ca un înger păzitor pentru mine, fără ca eu să știu ceva despre trecutul dumnealui. O dată mi-a spus un cuvânt care m-a întărit mult: „Atunci când Dumnezeu îți așterne în cale o suferință, trebuie să mergi pe ea, așa cum este, fără să mai cârtești. Înseamnă că așa este chemarea ta, prin jertfa aceea. Înseamnă că acea suferință te mântuiește”.

INIMA MILOSÂRDĂ A LUI IOAN IANOLIDE

Lucrând la atelierele din Govora, avea ocazia să vadă multe situații din interiorul obștii. Mă vedea și pe mine înconjurată de ispite și îi era milă, pentru că, așa cum zicea și despre mănăstirea Putna, el ar fi vrut să vadă între noi dragoste, iertare. Chiar dacă greșește omul, poți să-l îndrepți, să-l canonisești, dar să-l ierți, nu să ții mânie și răutate, nu să fii cu ură. Acestea sunt purtări lumești, care nu trebuie să se vadă în mănăstire, aceste purtări trebuie să rămână la poarta mănăstirii atunci când vii din lume, nu să vii cu lumea în mănăstire. În mănăstire trebuie să te dezbraci de „omul vechi” și să te îmbraci cu „cel nou”, că de aceea îți dă atâtea „țoale” pe tine, atâtea taine. Fiecare piesă din îmbrăcămintea monahului reprezintă o taină. Iar monahul trebuie să reprezinte dumnezeirea și în acest fel să-L mărturisească pe Hristos.

Dl. Ianolide v-a luat de la Govora?

Da. M-a luat la București ca să mă liniștesc sufletește.

Ce ascultări aveați?

Eu eram cea mai tânără și din pricina asta eram pusă peste tot. Mergeam cu maicile și la câmp, eram și la bucătărie când venea rândul, aveam grijă și de animale, eram și la chilia maicii starețe. Totuși maica Justiniana prinsese o pică pe mine, avea mereu o nemulțumire și mă certa în văzul tuturor și eram vinovată pentru toate. Dl. Ianolide vedea și auzea adesea: „Sora Mariana, dar de ce n-ai spus maicii starețe că nu ești vinovată?”.

Îi era milă de mine. Într-o seară se supărase așa de tare m. Justiniana pe mine, încât m-a luat o dată de păr și m-a învârtit, de a rămas cu ditamai smocul de păr în mână. În acest moment dl. Ianolide venea de la atelier și a surprins toată scena. Eu nu-l observasem că vine că eram și amețită, dar el s-a mâhnit mult de ce a văzut. Nu i-a zis nimic maicii starețe, dar a doua zi s-a dus la ea și i-a spus hotărât: „Maică, să nu vă supărați, dar eu o iau pe sora Mariana și o duc la București. Cred că o să-și găsească ea un loc undeva, unde să se mântuiască”.

M-a luat la București unde am stat o perioadă. Întâi m-a dus la un doctor. Era o cunoștință de-a dumnealui. Am fost la el acasă, nu era în policlinică sau spital. Era un doctor în vârstă și atât de senin. Era de o blândețe rară. Și acum parcă îl văd. Avea un cap care strălucea ca la sfinți. Apoi m-a dus să mă închin la mai multe sfinte moaște. Nu mai fusesem niciodată până atunci. Am fost și la Patriarhie și la Sfântul Mina. Mergeam cu mașina dânsului, el conducea. Apoi am mers la M-rea Dealu. Când am plecat de acolo, mi-a dat acest medalion cu Maica Domnului, făcut de mâna lui, ca să îmi fie ocrotitoare toată viața.

„SĂ RABZI, CĂ LA HRISTOS NU PLEACĂ NIMENI FĂRĂ SUFERINȚĂ!”

Ce ați făcut în București, mai exact?

Întâi m-a dus la Mănăstirea Dealu, că el lucra și acolo. Dar dincolo de toate astea, gândiți-vă că eu nu știam aproape nimic despre el. Abia mai târziu, am aflat din carte despre viața lui minunată din închisori. Nici nu am reușit să o citesc toată pentru că plâng la fiecare pagină. Este înfiorător ce au suferit acolo și când îmi amintesc cu câtă dragoste și compasiune se purta cu mine…

La mănăstirea Dealu am vorbit cu Părintele Sofian Boghiu, acum Sfântul și el m-a îndemnat să merg la Mănăstirea Zamfira, iar domnul Ianolide mi-a dat un cuvânt pe care să-l țin. Mi-a zis: „Ai grijă, acolo unde te duci, la Zamfira, să nu pleci, indiferent ce ai păți, chiar dacă sunt multe încercări. Să rabzi, că la Hristos nu pleacă nimeni fără suferință!”. Acesta a fost ca un testament de la dumnealui pentru mine. Aceste scrisori, pe care le vedeți, de asemenea le păstrez ca pe o comoară, întrucât au fost dictate de un martir ce se afla pe patul de suferință, cu puțin timp înainte să treacă la Domnul. Nici nu pot să uit cât m-a susținut și m-a încurajat la Govora. Când aveam vreun necaz ori ispită mă căuta și mă ajuta, mă încuraja.

Cu rugăciunile Sf. Sofian și ale domnului Ioan Ianolide, am ajuns la Mănăstirea Zamfira și acolo am „înțepenit”!

Ce alte sfaturi pentru viața monahală vă mai dădea Ioan Ianolide?

Domnul Ianolide avea mare dreptate când spunea: ,,Soro, te duci la mănăstire, nu judeca, vezi-le pe toate ca pe niște sfinți. Că ele îți pregătesc cărarea spre mântuire”. El a vrut să se ducă la Putna și mă gândesc că el nu s-a dus pentru că s-ar fi smintit foarte mult la suferința pe care a dus-o, să vadă suferința altora pe nedrept.

„FERICIȚI CEI PRIGONIȚI!”

N-a vrut să vă spună, dar nu l-a lăsat Securitatea.

Nu știu dacă nu îl lăsa, dar problema e că nu a vrut dânsul. Are un capitol în care vorbește despre asta, în care spune că mănăstirile nu mai pun accent pe rugăciune și lucrarea lăuntrică ci pun accent pe activitățile fizice. Și nu se referea să nu se facă treabă ci la modul în care povățuiești pe cineva, altfel dacă muncești așa, fără nicio povățuire.

Dar dânsul după ce s-a căsătorit a vrut să se ducă la Putna, nu înainte…

I-a cerut acceptul soției, i l-a dat, scrie și în carte și ne-a povestit și maica. I-a cerut acceptul să se ducă la mănăstire, ea i l-a dat și pe urmă el s-a îmbolnăvit. Și i-a zis maica Penelope: ,,Dar nu vezi că ești așa bolnav, totuși trebuie să aibă cineva grijă de tine. Te duci acolo în mănăstire să te îngrijească cineva?”.

Am învățat un lucru: din toate suferințele ai un câștig mare. Ce câștig avem? Avem Împărăția lui Dumnezeu, Care spune: „Fericiți cei prigoniți!”. Odată, l-am văzut pe Sfântul Calinic, a venit la mine. De ce vă zic lucrurile astea? Ca să vă întăriți duhovnicește, că nu sunt întâmplătoare toate ispitele pe care le avem. Toate sunt de la Dumnezeu. A fost mai lung visul, dar vă spun doar cuvântul care mi l-a zis: „Să nu te plângi la nimeni, că-ți pierzi cununa!”.

(Interviu realizat la mănăstirea Paltin, septembrie 2025)

^[1] Maica Nifona a intrat în mănăstire la îndemnul lui Ioan Ianolide.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 93)