Doamna Aspazia, în anii de închisoare în afara ajutorului neprecupețit al lui Dumnezeu, ați simțit și sprijinul efectiv al oamenilor?[1]

Da, am avut în viața noastră oameni vizionari care ne-au îndrumat așa încât am putut să rezistăm la o asceză impusă care a fost cumplită, dar care a fost totuși blândă față de ceea ce se pregătește acum pentru cei care nu vor accepta Noua Eră, pentru că cei care o vor accepta, timp de trei ani și jumătate o vor duce foarte bine. Dar numai atât. Cei care nu vor accepta vor fi supuși la grele încercări, dar nu vor fi lipsiți de ajutor. Iisus are grijă de ai Lui, iar Maica Domnului este de o înțelegere pentru neputințele oamenilor atât de mare, cum nu vă puteți închipui! Ea știe că omul este slab și neputincios și face tot ce stă în putere ca să-l ajute pe omul necăjit. Și să nu uităm că atacul cel mai virulent pe care îl dă „nenumitul” este împotriva oastei lui Iisus, a oastei ortodoxe. Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu pentru că nicio iubire nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu! Deci avem cea mai puternică motivare. Să nu vă fie frică! Dar mie îmi este frică, vă spun cu sinceritate. Pentru că știu că noi am plecat, vorba lui Radu Gyr: „Toți cu spadele înfrânte și cu biruința pe frunte/ Jertfind pentru patrie și cruce”, dar când am ajuns la torturi, la bătăi, la asceza impusă ani și ani de zile, am văzut ca nu e așa de simplu. Noi n-am intrat pregătiți, deși știam că suntem grozavi. Când am intrat să fim măcinați în „moara dracilor”, cum a numit-o unul dintre noi, am văzut că omul nu poate nimic dacă nu are ajutorul de Sus.

Cum ați reușit să depășiți momentele grele din închisoare?

De multe ori, alergai la subterfugii. De pildă, alergai la amintiri. Alegeai din viața ta amintirile plăcute și ziceai: „Bine, eu acum sunt în mizerie. Dar, uite am trăit cutare lucru. Ce frumos era! Te întorceai la el, îl retrăiai, te pomeneai dintr-odată mai întărit, mai mângâiat prin propriile tale trăiri frumoase din trecut. Alții recurgeau la cărți. „Hai să meditez ce s-a întâmplat cu personajele din cutare carte. Hai să spun ce s-ar fi întâmplat cu aceste personaje dacă ar fi fost puse în locul meu și să aibă experiența mea”. Îți ocupai gândurile cu așa ceva. Dar nu era ceea ce trebuia. Spuneai o rugăciune. Era cumva seacă pentru că tot timpul paralel cu rugăciunea era dârdâiala ta de frig. Îți trebuie o foarte mare putere de concentrare ca să fii total în rugăciune, ignorând faptul că tu dârdâi de frig. Deci, era greu. Și atunci mi-am dat seama că lucrul cel mai mângâietor, ca să zic așa, este ca să scoți tu problema zilei tale – de pildă, era o zi în care îți era mai frig decât în celelalte zile, deși frigul era același – și să o discuți cu cel de aproape. Am ajuns la asemenea performanțe că nici nu era nevoie să discuți, ci trebuia să te pui pe aceeași linie, să ai aceeași trăire ca omul să se simtă reconfortat prin tine. Îmi amintesc de cea mai bună prietenă a mea din închisoare care se numește Eugenia Indreica, care era și Radu Gyr al nostru, poeta închisorilor, că m-am nimerit în celulă cu ea odată – că pe noi ne pitroceau așa prin diverse celule ca să nu avem prietenii de felul acesta – și eu eram la parter și ea deasupra mea. Și, într-o seară, eu eram într-o pasă proastă. Nu știu din ce cauză plângeam. Mi-am pus pătura în cap ca să nu mă audă celelalte și să creez o atmosferă depresivă. Și dintr-odată ea s-a coborât, s-a întins frumușel lângă mine și în șoaptă la ureche mi-a zis: „Hai să plângem împreună! Îmi dai voie?”. Vă dați seama? Ajungeai la asemenea trăiri. Sau când ne era în cale afară de frig, ne îmbrățișam unele pe altele și ne cedam căldura puțină care era în fiecare din noi și o transmiteam de la una la alta. Era tot un miracol pentru că deși eram zgribulite de frig, dintr-odată ne încălzeam. Sentimentul care se crea între noi pentru că ne întrajutoram așa, era spiritul hristic care ne încălzea. Descopereai lucrurile acestea și îți dădeai seama că suferința dintr-odată devine o lucrare transcendentală. Deci în surghiunul nostru, noi L-am trăit pe Iisus într-o plinătate pe care n-am mai cunoscut-o afară.

Ați avut persoane apropiate dvs. care au cedat în închisoare?

Am cunoscut persoane care au cedat. Nu au fost neapărat chiar în intimitatea mea, dar au venit în închisoare cu același îndemn ca și mine. După ce am fost bătută la Botoșani și toată lumea mă compătimea că eu dormeam pe burtă, că nu puteam altfel și noaptea mă întorceam fiindcă nu eram obișnuită cu poziția și câteodată mai scăpam și câte un oftat, a venit la mine o persoană care a trădat și râdea de câte ori mă auzea oftând. Se mai numea și Maria, iar eu aveam o înțelegere aparte pentru cele care se numeau Maria pentru că este un nume așa de ales! Odată am întrebat-o: „Maria, te distrează pe tine așa de mult faptul că pe mine mă doare posteriorul?”. Și ea zice: „Nu, nu. Să știi că eu am stat foarte mult și m-am gândit ce e cu tine. Tu ești o persoană care atrage lumea. Uite, te iubesc și fetele și milițiencele – puțini sunt cei care sunt înverșunați pe tine – și m-am gândit de unde vine toată treaba asta. Și mi-am zis că tu semeni cu o pasăre de pradă, cu un vultur”. Și m-am uitat lung la ea și am întrebat-o: „De ce?”. Și îmi zice: „Pentru că ești un fel de fariseu. Arăți foarte mult calm și uneori foarte multă blândețe, dar tu ești o pasăre de pradă”. Nu știu de ce și-a făcut ideea asta, dar am zis: „Maria, dar tu ce fel de pasăre ești?”. Și ea a spus: „O bufniță nenorocită”. Și îi zic: „Păi, vezi, asta te pierde pe tine. De aia tu te-ai rătăcit că te-ai singularizat ca o bufniță singuratică pe acoperiș”. Și ea zice: „Vezi, să nu mă prindă un vultur ca tine!”. A dat-o pe glumă așa, dar persoana asta s-a dezaxat foarte tare și a pârât cât a putut. De pildă, dacă vedea pe vreuna că înnoadă o scrisoare la morse – că până la urmă începuseră să învețe ei morse și ca să fii sigur că nu interceptau un lucru despre care ziceam noi că e foarte important să-l comunici – luam două fire, unul alb și unul negru. Cel alb era punctul și cel negru era linia și le înnodam. Pe un fir din ăsta puteai să transmiți, nu foarte mult, dar o frază puteai să transmiți. Deci, Maria dacă vedea pe cineva că înșiră morse pe ață, bătea în ușă și pâra. Spunea: „Cutare comunică morse cu fire”. Ei nu știau încă lucrul acesta și ziceau: „Eh, e nebună, săraca!”. Nu o luau în considerare. Dar fapta ei era aceasta: informa. Mai erau din cele cu bună credință care credeau că vor primi scrisori. Și încă un lucru pe care cred că îl primeau, erau medicamentele și o mâncare bună. De pildă, când erau chemate la anchetă, noi știam că ancheta asta însemna că ele depuneau informațiile. Știam în același timp că în încăperea respectivă, în biroul respectiv, se află și o mâncare bună, recompense din astea, că vorbitoare nu prea au căpătat și scrisori acasă nu prea au scris nici ele. Cel mai mare avantaj al lor a fost că nu au primit suplimente de pedeapsă. La termenul respectiv, plecau acasă.

Pentru cele care erau deja mame când au fost închise, detenția a fost mai grea?

Pentru mame, a fost foarte greu. Îmi amintesc de Ana Maria Marin care era soția lui Vasile Marin, cel care a murit în Spania, în luptă pentru apărarea credinței ortodoxe. Ea avea un băiat afară și nu știa ce e cu el. Ea era tot timpul cu o batistă în mână, fiindcă tot timpul când se ruga pentru copilul ei, plângea. N-am văzut om care să plângă mai mult ca persoana aceasta. S-a rugat cu disperare Sfintei Parascheva și Sfânta a făcut cu ea o minune despre care patriarhul știe. Ea s-a rugat: „Sfânta Parascheva, nu-ți cer altceva decât un lucru: dacă băiatul meu este într-un impas, fă tu ce poți ca să nu facă o alegere rea. Adică dă-i sfatul cel bun că nu are cine să-l sfătuiască. Este singur”. Băiatul a reușit să se descurce destul de bine până la Facultate. La Facultate nu putea să intre, deși știa materia pe dinafară, dar nu era suficient, din cauza părinților din care se trăgea. Voia să se facă doctor. Mama lui nu a avut nicio veste despre copil. Dintre cei care veneau de afară, nu știa nimeni despre copilul ei. De pildă, eu am aflat despre tatăl meu că a fost pus în urmărire de la persoane care au fost arestate și care mi-au spus despre lucrul acesta. Când a ieșit afară a aflat că băiatul ei este în Elveția, doctor plin și considerat în toată Europa, cel mai mare oncolog și că mitropolitul Moldovei, bolnav de leucemie, s-a tratat la acest doctor. Și Ana Maria Marin l-a întrebat: „Dragul mamei, cum ai reușit tu să te faci doctor într-o țară comunistă și cu asemenea renume?”. Și el i-a răspuns: „Păi, prietena ta m-a ajutat. Când eram eu așa disperat că nu pot să ajung să fac o Facultate și nu aveam nici curaj să trec frontiera clandestin pentru că asta însemna să-mi risc viața, într-o seară s-a prezentat la mine o doamnă. Era subțirică, era frumoasă, îmbrăcată în negru și m-a învățat ce trebuie să fac ca să ajung la Facultate. Pe lângă rugăciunile pe care i le-a dictat că trebuie să le spună și zilele de post pe care să le țină, l-a învățat practic cum să facă cererile, cui să se adreseze, care este persoana care este capabilă să-l ajute și: „Uite, am ajuns unde vezi că sunt”. Eu am întrebat-o cine este, dar n-a vrut să-mi spună. Mi-a dat doar aceste sfaturi. Am întrebat-o despre tine și mi-a zis doar atât: „Este bine. Stai liniștit! Dacă faci ceea ce ți-am spus, ea va fi fericită”. După atâta vreme, patriarhul, pe atunci mitropolit, știind că Paul nu primea bani, ci sanatoriul în care stătea pentru îngrijire, a lucrat o icoană foarte frumoasă în argint și i-a oferit-o. Iar el a zis: „Mama, asta este prietena ta care a venit și m-a învățat”. Atunci au descoperit că a fost Sf. Parascheva. Este una dintre multele minuni extraordinare trăite în închisoare.

Ce sentimente vă încearcă față de cei care v-au chinuit în temniță?

Mie îmi pare atât de rău de toți damnații, că sunt oameni care sunt osândiți pe vecie, care au pierdut mântuirea, care nu au nicio șansă. Nu vă pot spune cât de rău îmi pare pentru ei. Și printre rugăciunile sfioase pe care le spun pentru ei, Îl rog pe bunul Dumnezeu nu cumva să mă lase din nepriceperea mea și din slăbiciunea mea să cad în rândul ăstora.

Vor fi încercările noastre mai mari decât ale celor din închisori?

Absolut, mult mai grele. Gândiți-vă că toată viața de acum înainte va fi organizată pe linie electronică. Deci totul este sub controlul și la dispoziția „nenumitului”. Va fi foarte greu din punctul de vedere al suportabilității. Va trebui o foarte mare putere de credință ca să poți să treci prin tot ceea ce ți se rezervă, că practic, ți se ia orice posibilitate de trai. Nouă ne-au dat o asceză severă, o viață de tortură – cum să spun – ne-a fost frig, dar totuși am avut un acoperământ deasupra capului. Totuși am avut un pat pe care să ne întindem oasele trudite și chinuite de foame și de frig și de tortură și de bătăi. Dar le-am avut. Voi nu le veți avea. Toate posibilitățile de trai, de viață, vor fi acordate numai prin măsură electronică, deci numai celor care vor avea cip. Voi ce veți mânca? Nu știu. Eu cred că Dumnezeu va găsi o posibilitate ca să se rezolve lucrurile acestea, dar așa cum au pregătit ei legea, scot din circulație banii. Ori scoțând banii ca mijloc de subzistență, nouă ce ne rămâne? Părintele Justin spunea: „Mai cumperi o bucată de pământ, mai dai cu hârlețul și mai pui un cartof cu care să te hrănești”. Nu, nici asta nu va fi, pentru că bucata aceea de pământ trebuie să fie proprietatea ta ca să o poți folosi. Ori tot cadastrul va trece pe linie electronică. Deci nu vei fi proprietar decât dacă te poți înscrie ca atare în acest cadastru electronic. Deci dacă nu ești trecut acolo, bucata aceea de pământ nu e a ta și nu ți se va da voie să o folosești, câtă vreme nu e ta. Nu vei putea să stai în casa ta, în patul tău, pentru că nu ai semnătura electronică cu amprenta luată în calculator ca să dovedești că tu ești proprietarul acelor bunuri. Oricine te poate da afară, pentru că ești în afara legii. Vă dați seama? Unde să-ți pui capul? Să dormi așa sub cerul liber iarna? Nici în peșteră nu poți să te duci, pentru că din satelit, ei văd 5 km. în adâncime. Care peșteră să o poți folosi? Ce vei mânca? Vei merge prin munți să trăiești ca Sf. Teodora? Dar tu nu vei putea să mănânci măcrișul pe care ea îl mânca.

Cum să spun, „nenumiții” ăștia zburdă pentru că noi i-am chemat, pentru că Dumnezeu când a creat omul, a spus: „Tu alegi. Ești ființă liberă. Ești coroana existenței și coroana creației Mele. Ce alegi, aceea vei avea de la Mine, Tatăl tău ceresc”. Deci răul ne dă răul. S-a văzut asta de când este pământul, pământ cu locuitori pe el. Dacă Adam și Eva l-au ales pe „nenumitul”, acolo i-a trimis. Vedem că parcurgând toată istoria noastră, Dumnezeu ne dă ce alegem și că noi tot timpul am ales pe cel rău. A ajuns la puterea la care a ajuns din cauza nouă, că l-am ales pe el tot timpul, ca oameni. Ce să ne facă bunul Dumnezeu? Oricum lupta mare se va da pe Ortodoxie și „nenumitul”, vrând să se arate „mărinimos”, a dat posibilitate ortodocșilor să-și reglementeze ei singuri alinierea la Noua Eră, ceea ce s-a încercat și prin dezbaterile Sinodului din Creta. Ereziile care li se vor cere ortodocșilor ca să rămână în „biserica” New Ege, sunt cumplite. De pildă, îndepărtarea tuturor tainelor de care ei au nevoie pentru că însăși afilierea la Nouă Eră înseamnă răsturnarea Botezului. În Botez noi zicem: „Mă unesc cu Hristos și mă lepăd de satana”. Primind cipul, de pildă, noi spunem: „Mă lepăd de Iisus Hristos și mă unesc cu «ălalalt»”. Dumnezeu i-a dat omului darul de a alege singur. I-a zis: „Ești coroana existenței. Tu alegi”. Noi am fost atât de întunecați, încât permanent am ales răul. Ce să ne mai facă bunul Dumnezeu? Din când în când ne curăță de acest rău. Dar cât de cruntă este plata pe care o dă omul pentru această greșită alegere! Dumnezeu ne-a dat întotdeauna îndrumările care trebuiau și Sf. Părinți ne-au dat rugăciune care este minunată din punctul acesta de vedere și în care se spune: „Luminează-mă, Doamne, cu îndreptările Tale. Arătă-ne îndreptările Tale, înțelepțește-mă cu îndreptările Tale”. Tot ce ni se întâmplă este, de fapt, o îndreptare pe care Dumnezeu o aduce nevredniciei noastre. Dar noi n-am înțeles nimic din toate acestea. Am ales tot timpul răul. Din fericire, însă, au fost și oameni cu bărbăție, cu tărie de caracter și cu atâta smerenie că au putut să spună: „Doamne, eu nu știu ce-mi trebuie. Învață-mă Tu, condu-mă Tu!”. Și Dumnezeu i-a sfințit, a dat cale de sfințenie. Și au fost, din fericire, cete și cete de drepți care înlocuiesc pierderile pe care le-a avut Dumnezeu în cetele îngerești din cauza „ăstuia”, a răului. Probabil că așa cum a mai intervenit pe parcursul istoriei omului și a mai curățit lumea de rău prin catastrofe, ne așteaptă ultima cernere care este înainte de Înfricoșata Judecată când Dumnezeu va pune într-adevăr punct prin Judecata de Apoi.

Părintele Paisie Aghioritul spune că după cel de-al treilea război mondial va fi atâta deznădejde și atâta durere pe pământ, încât oamenii te vor trage de mânecă ca să le vorbești despre Dumnezeu ca să se mângâie.

Deznădejde va aduce prigonirea aceasta de trei ani și jumătate cât va fi domnia lui antihrist. Chiar și cei care l-au acceptat, când se vor trezi, vor intra într-o deznădejde soră cu moartea pentru că vor vedea că Noua Eră nu este ceea ce cred ei, nu este ceea ce promite „nenumitul”. El întinde „lucii mreje” cum spune Eminescu, unul dintre vizionarii noștri. Deznădejdea va fi atât de mare, spune și Evanghelistul că „vor merge viii în fața mormintelor și vor zice: «Ieșiți voi ca să intrăm noi» pentru că este de nesuportat”. Părintele Cleopa spunea că antihristul este „dement”, adică conducerea lui va fi un delir nebun. Totul va fi dirijat ca să-l înspăimânte pe om, să intre în starea asta de tensiune, de frică: „Ce va fi? Ce voi face? Cum voi rezista? Voi rămâne singur? Voi lupta singur? Ce va fi cu mine?”. Omul va fi indus în starea de panică. Însă panicații sunt îndoielnicii.

Vor veni lucruri înfricoșătoare, dar nu vă alarmați, nu vă agitați! „Răbdare, răbdare, răbdare”, spune Părintele Cleopa și gândiți-vă că ceea ce vine, trebuie să vină. Stai liniștit și roagă-te! Nu arăta pe față cum poți tu să te chivernisești ca să reziști. Lupta noastră nu este să ieșim, să facem discursuri, să protestăm, ci să ne rugăm. Mai ales că ne amenință acum și ecumenismul, care este noua lege, este noua religie, este religia New Age. Mănăstirile, bisericile vor exista, dar cu condiția ca în ele să vină toți: și păgânii și ereticii, toți grămadă acolo. Și conform legii că răul proliferează, că dintr-o mică sămânță se face mare, va cuprinde pe toți cei care intră acolo de-a valma.

Ceea ce se vede la orizont nu este un lucru care să ne facă să dormim liniștiți, pe perna automulțumirii. Vin vremuri grele și după cât se vede cu ochiul liber, au o predilecție – vorbesc de slugile satanei – pentru Ortodoxie și în cadrul Ortodoxiei, pentru monahism. Pe „nenumitul” îl deranjează ceea ce numim noi, forța duhului, latura mistică, forța de iubire care te ajută să ierți pe cel care ți-a greșit, să-l săruți pe cel care te-a lovit, să faci lucrurile pe care numai Iisus a fost în stare să le facă. Aici puterea diavolului cade.

[1] . Selecții din interviurile d-nei Aspazia Oțel Petrescu oferite maicilor de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă în perioada ianuarie-iulie 2016.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 55)