Cuvânt de mângâiere pentru românii ce-și petrec sărbătorile peste hotare

Te gândești la ei (românii de peste hotare, n.ed.) pentru că ei duc povară și mărturie de sfinți. Aici cântăm noi… (bucuroși), suntem împreună, mai facem o glumă, mai facem o cântare patriotică, ba un colind. Dar săracii acolo nu mai au sărbătoare pentru că sunt sub stăpânire străină. Și nu sunt sub străini oarecare, sunt străini și de religie și de credință. Au de-a face cu romano-catolici, protestanți, calvini, toate soiurile de oameni.

Am putea spune (despre românii ortodocși de peste hotare) că sunt niște mărturisitori ai Ortodoxiei noastre, că unde se duc ei acolo pun o rugăciune, fac o cântare, merg la o biserică și propovăduiesc credința nației noastre creștin-ortodoxe. Nu trebuie să-i uităm pentru că ei sunt glasul care a răscolit lumea aceasta românească pe unde au trecut și pe unde trec, pe unde stau. Au dus acolo obiceiurile, au dus credința, au dus familia, au dus toate, sentimentul de mamă, sentimentul părintesc. L-au dus acolo unde prea puțin se cunoștea sau se cunoaște și până astăzi.

Să fiți binecuvântați, băieți. Dumnezeu să vă ajute! Să vă dăruiască o tinerețe de vreo sută de ani, de aici încolo! Să cântați nevoile acestea ale neamului cu vocile acestea frumoase pe care le aveți! După cum spun și versurile astea: „sărac”… și „dor”…, că în sărăcia noastră românul mereu a dorit altceva, și-a dorit mântuirea, și-a dorit chiar și suferința: „Mai bate, Doamne câte-un cui, mai vâră câte-un spin”. Ăsta este românul nostru: întotdeauna și-a mângâiat suferința prin nădejdea aceasta, a Învierii Domnului Iisus…

(Mai multe în Revista ATITUDINI, Nr. 47)