Părintele Arsenie Boca: Iadul este focul patimilor care se tin de suflet.

COMENTARIU LA AVVA PIMEN(161)
Un frate I-a zis lui Awa Pimen: trupul meu a slăbit, dar patimile mele nu slăbesc. I-a zis lui bătrânul: patimile sunt trandafiri cu spini.
Sfinţii Părinţi au băgat de seamă că trupul îmbătrâneşte, slăbeşte, dar patimile nu. Însemnează că patimile au trecut din trup la suflet, se lipesc de el, încât dacă nu reuşeşti să scapi de ele în viaţa aceasta, te însoţesc şi în viaţa de veci. Acesta-i iadul, nu flăcări de foc, ci focul patimilor care se ţin de suflet şi după moarte şi nemaiavând trup, nu le mai poţi face.
De exemplu: în vis când vrei să fugi, sau vrei să strigi şi nu poţi; acelaşi lucru se întâmplă şi cu sufletul care-i chinuit de patimi, pentru că nu se mai pot face, neavând trup.
Exemplu: curvarii sunt arşi de patimă, sau cum se zice că-l chinuieşte dracul cutare, adică patima este în suflet. Aceasta-i starea de iad, starea de chin, chinul patimilor de care ai fost stăpânit şi ţi-a plăcut să trăieşti în lumea aceasta şi nu ai reuşit să te scapi de ele la vreme, te arde şi te chinuieşte şi în viaţa de dincolo.
La Iisus lucrurile s-au făcut invers, până şi hainele şi faţa străluceau ca soarele, pe când la oameni se revarsă în afară întunericul sufletului. Când a vrut Iisus să încredinţeze pe ucenici de dumnezeirea Sa, a lăsat ca strălucirea sufletului să se reverse şi în afară. Căci faţa Lui strălucea ca soarele şi hainele Lui ca lumina. Deci la Iisus strălucea curăţia sufletului şi s-a răsfrânt şi prin haine. Iisus şi-a ascuns strălucirea Sa, pentru ca oamenii să nu-I slujească de frică. Pe Muntele Taborului şi-a arătat Iisus strălucirea Sa pentru a-i convinge pe ucenici de dumnezeirea Sa. Călugării trebuie să se nevoiască ca să ajungă la o stare, la o asemănare cu Iisus, adică la o curăţie a inimii încât să se răsfrângă această curăţie şi în afară. Călugării adevăraţi caută ani de-a rândul după curăţia inimii, prin care au ajuns unii la curăţia Taborului, cum au fost Avva Sisoe, căruia îi strălucea faţa şi la moartea lui, Avva Pamvo, Sfântul Serafim de Sarov, căruia i-a strălucit faţa timp de un ceas. Cineva îl întreba mereu despre Duhul Sfânt, cum este?, – şi altele… Şi la un moment dat, Sfântul Serafim, în urma unei rugăciuni făcută în ascuns, a zis: uită-te la faţa mea! Şi i-a strălucit faţa timp de un ceas. Iar acela s-a înspăimântat de strălucirea lui. Iar Sfântul a zis, punând mâna pe el: nu te înspăimânta, pentru că ai vrut ca să şti ce este Duhul Sfânt.
Moise încă a strălucit la faţă când a coborât de pe Muntele Sinai cu tablele Legii, pentru că a vorbit cu Dumnezeu, Care e lumină. Strălucirea lui închipuieşte icoana lui Adam din rai înainte de căderea în păcat.
Vă daţi seama la câtă decadenţă a ajuns omenirea!… Noi credem că asta-i viaţa naturală, cu inteligenţa ei, cu disciplina ei.
Strădania călugărului este starea de refacere a omului, adică să-şi refacă chipul cel luminos pe care şi l-a întunecat cu patimile. Dacă nu-şi va reface călugărul chipul cel luminos, nu este rost de intrare în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că acolo eşti întrebat: ce asemănare ai cu Iisus? Şi spre ruşinea noastră mărturisim că noi nu sporim de bunăvoie, ci de silă. Vă daţi seama cât de profund trebuie să ne preocupe pe noi şi cât de sincer îmbunătăţirea?