Învățăturile unei sfinte necunoscute către fiul ei duhovnicesc: Despre harul rugaciunii neincetate

Cât privește arena de luptă, nu i-a fost o mănăstire și nici o chilie în pustie, ci viața zgomotoasă de familie cu șase copii, fiind mai mereu bolnavă, cu multe neajunsuri materiale, nevoită să se îndeletnicească ore îndelungate cu diferite rucodelii și să poarte crucea căsniciei alături de un bărbat foarte dificil, despre care putem spune fără tăgadă că a fost tiranul ei vreme de 33 de ani, adică din ziua în care L-a cunoscut pe Dumnezeu și până la adormirea sa. Nu greșim când afirmăm că din clipa în care sufletul său L-a urmat pe Mirele Hristos – supusă fiind și soțului ei, fără ca vreodată să-și neglijeze ceva din  îndatoririle familiale – soțul ei a devenit pentru ea aidoma unui Dioclețian sau a unui Maximian, iar casa i-a devenit temniță și loc de martiriu.

Cu cât înainta în virtute și în dăruirea față de Dumnezeu, cu atât mai mult diavolul se folosea de soțul ei să o tulbure, să-i pricinuiască tot mai multe greutăți, să o chinuie trupește și sufletește pentru a o determina în timp să depună armele și să se învoiască cu iubirea lumească și trupească, cu alte cuvinte să-i curme statornicia și râvna pentru lupta duhovnicească, ținându-o neîncetat sub teroare. Însă de fiecare dată, se petrecea contrariul: cu cât diavolul se îndârjea să o războiască, cu atât mai mult ea răbda, iubea și se ruga neîncetat. Astfel Domnul, văzându-i inima curată și veghind-o în smerenie și suferință, a umplut-o grabnic de harisme, nu numai cu cele firești ca răbdarea, bucuria, cumpătarea, slujirea jertfelnică, ci și cu cele mai presus de fire, cum sunt rugăciunea minții care rostită cu multă intensitate i-a coborât în inimă, înainte-vederea (știa în ce stare duhovnicească se afla cineva, dar și ce se întâmpla în jurul acelei persoane), darul tămăduirii (prin rugăciunile sale vindeca mulți oameni, îi îndreptata și le alina suferințele și, mai mult decât atât, îi salva, călăuzindu-le pașii spre Biserică).

Cu timpul, în viața ei lăuntrică au rodit dârzenia și rezistența necesare pe drumul anevoios al luptei duhovnicești. De aceea sufletul ei, fie că trecea prin iarna grea a suferințelor, fie că întâmpina primăvara bucuriilor duhovnicești, era asemenea unui pom din ce în ce mai verde, mai viguros, mai puternic pregătit să-ți dăruiască umbra și roadele lui bogate.

Binecuvântată cu darul iubirii de Dumnezeu și de aproapele, fiind o femeie înțeleaptă, energică, cinstită, puternică, curajoasă și frumoasă, ar fi putut, dacă ar fi vrut, să se despartă de soțul ei încă de la primele încercări ale căsniciei, așa cum procedează multe dintre creștinele din vremurile noastre. Nu a făcut acest lucru din două motive: pentru a împlini porunca lui Dumnezeu și pentru unitatea familiei. Predându-se pe sine voii lui Dumnezeu, înzestrată cu un desăvârșit duh de jertfă, a renunțat la voia proprie, devenind moartă față de păcat și față de propriul sine.

Originea[1] și numele ei nu pot fi dezvăluite pentru ca nu cumva cineva să se simtă lezat sau defăimat, dat fiind că soțul ei, care a fost principala unealtă de suplicii prin care a lucrat diavolul, se află încă în viață. De altfel, nu acesta este scopul nostru.

Scopul este să primim mesajul pe care ea însăși ni-l transmite prin scrisorile adresate fiului ei duhovnicesc, pe care Dumnezeu l-a învrednicit să-i fie alături în martirajul ei, pe parcursul mai multor ani. Publicarea acestor scrisori se face acum pentru prima oară, prin bunăvoința și încrederea acordată Sfintei noastre Mănăstiri de către fiul ei duhovnicesc. Nădăjduim prin harul lui Dumnezeu, prin mijlocirile Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, dar și prin rugăciunile acestei femei sfinte, că fiecare cititor va lua din aceste scrisori cele trebuitoare împlinirii scopului vieții creștine, care nu este altul decât desăvârșirea duhovnicească prin iubirea curată și sinceră față de Dumnezeu și față de aproapele. Amin.

(Mănăstirea Paltin Petru Vodă)

Scrisoarea I: Despre harul rugăciunii neîncetate

Iubitul meu fiu, bucuria, viața și îngerașul meu duhovnicesc,

Bunul Dumnezeu a rânduit să-mi dăruiască această bucurie, pentru că mult se mâhnea sufletul meu văzând că cei ai casei se îndepărtează de Dumnezeu, pricinuindu-mi în ultima vreme multe răni sufletești.

Iubitul meu, dorința mea arzătoare este să mă învrednicească Dumnezeu să aud cum toți cei din casă slăvesc preasfânt numele Său ca, apoi, retrăgându-mă din această lume, să merg în pace la Domnul.

Fiul meu, atunci când omul ajunge prin harul lui Dumnezeu la rugăciunea neîncetată, mintea i se curățește și toate îl cuprind în sine pe Dumnezeu, adică: cunoștința, simțirea, gândirea și toate celelalte. Însă când iubim pe Cel ce ne iubește, acea iubire depășește simțirea, lucrând înlăuntrul nostru Însăși Iubirea divină. Și, atunci, inima strigă: Iisuse al meu, Dulcea mea iubire, Lumina sufletului meu, Cel ce ești suflarea și viața mea, aflatu-m-am în întuneric și m-ai adus la lumină, trezitu-m-a dulcele Tău glas. Bucuria și mângâierea mea sufletească!

Iubirea care arde și nu mistuie!

Așadar, fiul meu, când această iubire începe să ardă, atunci vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Dacă te vei îngriji de păcatele tale și vei spune neîntrerupt rugăciunea lui Iisus, atunci va veni Harul lui Dumnezeu, iar când va veni iubirea desăvârșită și puterea Harului, îți vei aminti de cuvintele Apostolului Pavel. Ce anume ne desparte de iubirea lui Dumnezeu? De vreme ce, iubitul meu, Apostolul spune: „Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el”. Când iubirea vine, atunci ea arde și nu mistuie. Inima arde din pricina acestei iubiri.

Învrednicește-ne, Doamne, să Te iubim așa cum ne iubești Tu!

Nu te întrista că nu dobândești întotdeauna har la rugăciune. Harul pleacă și vine ca să-l cauți cu mai multă ardoare. Pentru că Bunul Dumnezeu știe, iubitul meu, că omul este trândav din fire, iar când îl stăpânește obișnuința, încetează lupta duhovnicească, adică tăind în fiecare zi câte puțin din rugăciune, ne biruiește obișnuința și cădem în lenevire și în îndepărtarea de Dumnezeu, însă prin harul divin, inima se îndulcește din nou și, astfel, continuăm lupta duhovnicească.

Iubitul meu, să nu renunți la luptă niciodată, să nu primești de la diavol gândul că nu rodești duhovnicește; chiar și niciun pas să nu facem, dorința de mântuire și strădania noastră se vor măsura în fața lui Dumnezeu. Pe când lipsa de strădanie este socotită aducătoare de moarte. Așadar, fiul meu, să ne înarmăm zilnic cu semnul crucii și să mergem tot înainte.

În privința credinței și a mărturisirii să nu faci niciodată compromisuri. Pentru că a spus Domnul: Cine se va rușina să Mă mărturisească, și Eu mă voi rușina de el în Împărăția cerurilor, în Ziua Judecății. De aceea, să nu-ți strecoare diavolul vreo îndoială în minte. La fel și în ceea ce privește iubirea și milostenia. Milostenia este cea mai mare virtute, așa cum și Domnul Iisus a spus: Când va ședea Fiul Omului să judece toate neamurile, ne va spune: veniți voi cei ce M-ați hrănit și M-ați îmbrăcat…ș.a.m.d.. Adică, fiți milostivi și iubiți [pe aproapele vostru]. Iubitul meu, a lăsa ceva de la noi pentru iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui este un lucru plăcut lui Dumnezeu, și oferind puțin sau mult, după putință, și rugăciune va face cel ce a fost milostivit de noi, și rugăciunea lui de mulțumire – „slavă Ție, Doamne” – pe care o îndreaptă către Dumnezeu va ajunge până la Tronul Său cel sfânt „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”.

Așadar, acum când va începe postul, mult mai plăcut ar fi lui Dumnezeu să ne lipsim pe noi înșine de ceva pentru aproapele nostru, ca să împlinim astfel porunca Domnului.

Dulcea mea iubire, iartă-mă că te mai dojenesc uneori pentru că am experiența atâtor ani în care am căzut și multe am suferit pentru neascultarea mea, și de aceea îți vorbesc puțin aspru.

Fii cu luare aminte, bucuria mea, să nu dai crezare diavolului. În vremea postului, poate să-ți aducă poftele lăcomiei pântecelui, iar când vei spune: ia să mă rog, imediat vine cu moleșeala. Și așa mai departe. Iubitul meu, zi și noapte să rostești rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, cu străpungere de inimă, gândindu-te că acum vei muri și trebuie să-L rogi pe Dreptul Judecător să te mântuiască; acest gând îți va aduce durere, suferință, pocăință, iar rugăciunea va ieși dintr-o inimă îndurerată, înflăcărată și va veni cucernicia, fericita tristețe, ceea ce duhovnicește înseamnă „plânsul cel aducător de bucurie”.

Să nu ai niciodată cuvinte de laudă pentru tine însuți, pentru că diavolul se bucură când ne mândrim.

Îngerașul meu, încet – încet, harul lui Dumnezeu te va învrednici de râvna cea bună în nevoința ta, de ascultare, rugăciune, cumpătare și lepădare de cele lumești, de dragoste însoțită de milostenie, de pocăință neîncetată, de lepădare de tine însuți și de smerenie, și, înainte de toate, de iubire dumnezeiască și de ardoarea sufletului. Îmi doresc ca în sufletul tău să sălășluiască Harul divin, Bucuria neîncetată și, atunci, mângâierea divină va fi pururea înlăuntrul tău.

Prin rugăciunea „Doamne, miluiește-mă”, harul divin va veni îndată și atunci o stare duhovnicească mai înaltă nu va exista pentru om, nici nu-și va mai dori nimic niciodată.

Acestea dorindu-ți-le, mă voi ruga totdeauna pentru tine, până la sfârșitul vieții mele, dulcea mea iubire, te voi iubi deci până la sfârșit și mă voi îngriji de tine, de creșterea ta duhovnicească.

Așadar, lupta duhovnicească. LUPTA.

Te iubesc, te iubesc și te prețuiesc mult mai mult decât crezi, diferit decât orice iubire pe care ai cunoscut-o până azi, foarte curată și minunată, [te iubesc] cu iubirea pe care Acela mi-a dăruit-o în inimă, așadar nevoiește-te! Dacă Îl iubești, te iubesc, dacă nu, nimic nu însemni pentru mine.

Marți, 29 octombrie 2002, ora 11 noaptea

(Mai multe in Revista ATITUDINI, Nr, 42)

[1] Această femeie nu este de origine română și nu a viețuit în România (n.ed.).