PĂRINTELE JUSTIN LA PĂRINTELE PAISIE OLARU: „VII DE DEPARTE, NU? VII DE DEPARTE!^[1]”

Părinte, ne puteţi povesti ce aţi făcut imediat după ce aţi ieşit din închisoare?

Cum vă mai spuneam, aveam o dorinţă foarte mare încă de când eram în pușcărie să ajung şi să-mi spovedesc sufletul la Părintele Paisie Olaru. Am simţit o afinitate sufletească între mine şi Părintele Paisie. Aşa că prima dată m-am dus direct la Sihăstria, la Părintele Paisie, aşa murdar cum am ieşit din temniţă, nici acasă nu ajunsesem. Am vrut să-mi odihnesc sufletul duhovniceşte înainte de a mă întâlni cu familia şi cu ceilalţi. Am ajuns într-o sâmbătă seara la Sihăstria, în timpul unei privegheri foarte frumoase, ce mi se părea îngerească. Şi eram tuns chilug. A doua zi m-au îmbrăcat şi pe mine acolo, am ieşit la Vohod, şi atunci m-am împărtăşit prima dată, după ce am ieşit din temniţă.

După cât timp?

În puşcărie ne împărtăşeam la Mină. Ne împărtăşeam mai des.

La Periprava v-aţi împărtăşit vreodată?

Da, cum să nu! Doar am stat mult acolo la Periprava.

Dar unde făceaţi Liturghiile?

Două Liturghii le-am făcut pe trupul lui Şerban Ienculescu, la Constanţa. Era umflat tot, măi, era muribund. Arunca plămânii afară, zilnic câte o gamelă de sânge şi acolo am făcut Liturghie pe trupul lui de două ori.

Cât a mai trăit după ce aţi făcut Liturghiile?

Vreo 7-8 zile. Dar ce fel de Liturghie era aceea… Când vorbeşti în puşcărie de Liturghie, trebuie să te gândeşti aşa la ceva foarte sumar, pentru că aveai nişte paznici acolo care se uitau mereu pe vizetă, veneau din 5 în 5 minute să vadă fiecare pat, dacă e individul sau nu. Nu aveam cărţi, totul se făcea pe de rost. Şi erau trei patru preoţi care spuneau tot ce ştiau acolo, Liturghia se ştia, unul zicea în taină, ne ajutam să terminăm repede.

Harul pe care l-am primit în acele Liturghii, nu l-am mai simţit niciodată în libertate. Sunt unele lucruri care nu se pot spune…

E adevărat că părintele Cleopa nu v-a înţeles aşa de bine precum Părintele Paisie şi v-a canonisit pentru faptul că aţi făcut Liturghie în închisoare?

Da, sigur, i-am spus de toate treburile astea, dar părintele a început să scoată dosarele de canoane. Când a auzit că în loc de epitrahil puneam un prosop, apoi a scos Pidalionul şi dă-i canoane. El nu prea a înţeles situaţia asta grea din pușcării. N-avusesem eu destule canoane în puşcărie?

De aceea am mers la părintele Paisie. Ei, aici… cu totul altceva. Am stat la rând o jumătate de zi, fără să spun nimic cine sunt, şi am aşteptat până ce-mi venea rândul acolo; eram cam prăpădit, vai de capul meu! Când deodată, a ieşit el la mine la uşă. S-a uitat la mine aşa lung, m-am ridicat şi eu de pe scăunel, acolo, şi m-a îmbrăţişat bătrânul: „Vii de departe, nu? Vii de departe. Hai în chilie”. Şi am stat în sfârşit de vorbă cu el şi mi-a rămas duhovnic o perioadă.

Apoi am mers acasă, pentru că nu îmi dădea voie Securitatea să mă reînchinoviez în mănăstire. Asta era singura mea dorinţă – să revin la mănăstire, după care îmi ardea sufletul.

Şi am luat-o încetişor aşa cu puşcăria, încercam să uit şi nu vorbeam cu nimeni nimic, pentru că erau foarte mulţi informatori în jurul meu. Voi ştiţi ce înseamnă, măi? Să ieşi din puşcărie şi să nu ştii de unde vii, unde te duci şi ce te aşteaptă? Sau să te întrebe cineva ceva? Să te temi ca nu cumva să cazi în laţul unui informator? Păi, ca să-ţi dai seama că nu puteai nici cu cumnatul tău, cu sora ta, să zici o vorbă… cu sora mai schimbam o vorbă, dar cu restul nimic.

Începusem să uit din ce în ce mai mult şi veneam sâmbăta aici, la Sihăstria, la slujbe. Era Părintele Victorin econom, stareţ Părintele Caliopie, un călugăr de la Vânători. Apoi după un an a murit Caliopie. Şi a rămas Victorin în locul lui, care se cam temea să mă ţină pe acolo în mănăstire, pentru că securiştii mişunau pe-acolo prin mănăstire, Securitatea era în forfotă. Era şi cu ruşii situaţia cam tulbure. Şi se introduceau foarte mulţi spioni ruşi, care veneau în România. Dacă veneai de la Iaşi până la Neamţ încoace, erau 7-8 grupuri de soldaţi de „strajă”. Iar pe mine începuseră să mă caute oamenii care mă mai cunoşteau, veneau şi plângeau după mine, să le fac o rugăciune, să le dau un sfat, dar eu nu aveam cum, pentru că imediat te anihilau. Am stat aşa o perioadă în stare de „ascundere” şi apoi, în decurs de un an-doi, Dumnezeu m-a ajutat să-mi reiau activitatea mea de preot şi duhovnic şi uşor-uşor să lucrez la sufletele oamenilor.

(Interviu publicat în Revista ATITUDINI Nr. 39)

[1] Cuvântări adunate din convorbirile Părintelui Justin cu maicile de la M-rea Paltin Petru-Vodă.