Sf. Vasile și veacul de aur al Bisericii

Veacul al patrulea de la Hristos se numește în istorie „veacul de aur” al Bisericii, și pe bună dreptate, căci după veacul întâi (veacul Sfinților Apostoli), veacul al patrulea a dat Bisericii cele mai „mari” și mai strălucite figuri de Sfinți Părinți. Atunci au trăit Sfinții Pahomie cel Mare, Antonie cel Mare, Atanasie cel Mare, Constantin cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Arsenie, Efrem Sirul, Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigorie de Nyssa ș.a. Atunci au dispărut zeii. Atunci au încetat să mai vorbească muzele. Atunci cădeau idolii, atunci se prăbușea cu mai mult zgomot păgânismul, atunci cădea Europa sub stăpânirea barbarilor, atunci se vedea cât de putred era Imperiul roman. Atunci totul se încovoia, numai sfinții stăteau drepți. Atunci a trăit și a strălucit pe cerul Bisericii, ca un luceafăr între stele și Sfântul Părinte Vasile cel Mare. Continue Reading »

Sfântul Mucenic Sava Gotul

Acest mucenic s-a născut în Goția, partea de răsărit a țării noastre, pe vremea împăraților Valentinian și Valens (364-375). Învățătura creștină și botezul creștin le-a primit de tânăr. Apoi, precum creștea cu vârsta, creștea și în harul și în cunoașterea Domnului.

Înmulțindu-se creștinii în Goția, regele goților, Atanaric, dădu poruncă aspră dregătorilor săi, ca toți supușii săi care mărturisesc pe Hristos, să fie îndemnați să se lepede de El și să jertfească idolilor, iar aceia dintre ei care nu se vor lepăda, să fie uciși. Ca să poată descoperi pe creștini, mai dădu o poruncă și anume: tot poporul să mănânce carne numai din animalele jertfite idolilor. Legea și canoanele Bisericii opresc pe creștini să mănânce bucate pângărite. De aceea mulți creștini s-au ferit de mâncare și au primit moartea, dar unii, mai îndoielnici și mai slabi în credință, au mâncat. Pe aceștia Sava a început a-i mustra, ca să nu se pângărească și să-și păstreze credința dreaptă și curată. Continue Reading »

S-a născut la 7 octombrie 1787, undeva în apropierea bisericii Visarion din București. Părinții lui, Antonie și Floarea, erau români și creștini buni. Evlavioasa mamă, după ce și-a crescut copiii, s-a călugărit în mănăstirea Pasărea cu numele Filoteia. Fiul ei cel mai mare, după ce a slujit ca preot, la bătrânețe a îmbrăcat și el chipul îngeresc, sub numele Acachie. Fiul cel mai mic, Constantin, din pruncie a fost deprins cu rugăciunea, cu viața evlavioasă și mai apoi cu învățătura. Atras cu putere spre viața duhovnicească, la vârsta de 20 de ani (în 1807), tânărul Constantin a părăsit pentru totdeauna casa părintească și a intrat în mănăstirea Cernica de lângă București.

Mărunțel la trup, luminos la față, cu înfățișarea cuvioasă și feciorelnică, cu ochii vii în care se citea curăția inimii și a credinței, așa l-a văzut și l-a primit în mănăstire cu părintească bunătate, bătrânul stareț Timotei și l-a dat în grija cuviosului Pimen, un duhovnic „înțelept la minte, îmbunătățit la fapte, iscusit în Sfânta Scriptură, bogat în învățătură și meșter priceput în săpătura de lemn”. Cu munca ostenitoare, cu iubirea fiiască și cu ascultarea, Constantin a câștigat nu numai inima duhovnicului său Pimen, ci și a tuturor călugărilor, încât după un an de la intrarea în mănăstire, fratele Constantin a ajuns monahul Calinic.

Tânărul călugăr împlinea cu sfințenie pravila cea grea a vieții monahale: se ruga cu evlavie, postea peste măsură, dormea puțin – trei ceasuri pe noapte, nu lungit pe pat, ci odihnindu-se într-un scăunel din colțul chiliei – lucra la cruciulițe de toată frumusețea, asculta cu smerenie și împlinea cu râvnă tot ce i se poruncea, încât și-a câștigat prețuirea și iubirea tuturor călugărilor din mănăstire, fie tineri, fie bătrâni. Continue Reading »

Sfinții împărați Constantin și Elena

Ca să poată conduce marea împărăție a Romanilor, crudul împărat prigonitor al creștinilor, Dioclețian, a împărțit în două împărăția și domnia. El, împreună cu ginerele său, Galeriu, și–a păstrat partea de răsărit, iar în partea de apus, peste Galia (Franța de astăzi), Spania și Britania, a ajuns împărat blândul și bunul Constanțiu Clor. La îndemnul soției sale, Elena, care pe ascuns se creștinase, Constanțiu a oprit în țările lui prigoanele împotriva creștinilor.

După moartea bătrânului Clor, s–a ridicat la conducere fiul său Constantin care, primind de la buna sa mamă o creștere cum se cuvine să aibă fiul unei mame creștine, privea spre creștini cu dragoste. Generalul Maxențiu la anul 312 ridicându–se cu o armată puternică împotriva lui, Constantin se gândea cum să se apere și se ruga lui Dumnezeu să–l ajute. Atunci s–a întâmplat acea minunată vedenie, despre care ne istorisește episcopul Eusebiu, mai târziu prietenul și duhovnicul împăratului: ziua în amiaza mare s–a arătat pe cer o cruce luminoasă pe care era scris cu slove din stele: „Prin aceasta vei învinge”. În noaptea următoare Însuși Domnul nostru Iisus Hristos i S–a arătat în vis și l–a îndemnat să–și facă steaguri pentru armată cu semnul Sfintei Cruci. „Nu te teme! Pune și fă semnul acesta și poartă–l în fruntea cetelor tale. Nu numai pe Maxențiu vei învinge, ci pe toți vrăjmașii tăi!”…

În urma semnelor de pe cer și din vis, Constantin a îndepărtat vechile steaguri și le-a înlocuit cu steaguri noi, cu semnul Sfintei Cruci. De asemenea, semnul Sfintei Cruci a fost pus și pe coifurile și pavezele soldaților săi. Când au văzut ostașii lui Maxențiu, dintre care mulți în taină erau creștini, semnul patimilor Domnului pe steagurile și pe coifurile armatei lui Constantin, nu au mai putut lupta împotriva lui și astfel creștinii au ieșit biruitori. Atunci Constantin a intrat în Roma și s–a încununat împărat al romanilor de peste tot Apusul. În puțină vreme, prin câteva războaie norocoase, a reușit să supună și părțile din Răsărit ale împărăției. Ajungând împărat al tuturor romanilor și al țărilor cuprinse în împărăția lor, Constantin aduce legi noi și face schimbări mari, ținând seama și de sfaturile mamei lui dreptcredincioase. Este de însemnat că împăratul Constantin nu s–a creștinat nici după biruința câștigată asupra lui Maxențiu. De la 312 când era păgân și până la 337, adică timp de 25 de ani, el a fost pătruns tot mai mult de lumina și de puterea creștinismului. În acest timp el a ocrotit și a sprijinit creștinismul pentru valoare lui morală și socială.

În anul 312 a dat creștinilor primul decret de libertate. Apoi, la 313 a dat Edictul de la Milan, prin care s–a statornicit din nou și pentru totdeauna libertatea de conștiință religioasă pentru creștini. După aproape trei sute de ani de persecuții sângeroase și împotriviri dârze, creștinii primesc libertatea religiei și a cultului lor. Prigoanele încetează, închisorile se deschid, creștinismul învinge. Edictul de la Milan a adus pentru creștini o mare bucurie, o mare ușurare, cea mai mare biruință, prin care se începe veacul de aur al Bisericii. Continue Reading »

Preluat din noul volum la „Cuvântări la Viețile Sfinților”, apărut la Editura Fundației Justin Pârvu:

8 Mai

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan

Între marii apostoli, Sf. Ioan Evanghelistul este un uriaș al vieții după voia lui Dumnezeu, e un pisc de înălțimea căruia altul mai mare nu se află, e vulturul vederii, gândirii și trăirii creștine. Ioan este cel mai tânăr și cel mai iubit ucenic al Mântuitorului, e îndrăgostitul de Hristos, așa după cum Pavel e „nebunulˮ pentru Hristos, e pilda omului care se lipește de Hristos și pe care la răstignire, Iisus îl află vrednic să–i încredințeze, Mama. Iubirea dumnezeiască l–a luminat să pătrundă cele mai înalte adevăruri, să trăiască cea mai frumoasă viață și să scrie cea mai sfântă Evanghelie.

S-a născut și a crescut în Betsaida, lângă Capernaum, pe țărmul apusean al lacului Ghenizaret, împreună cu fratele său Iacob, cu Petru, Andrei și Filip, toți din familii de pescari. Tatăl său se numea Zevedeu, iar mama Salomea, se crede nepoată de frate a preotului Zaharia, femeie evlavioasă, rudenie cu Maica Domnului, ucenică și ea a Mântuitorului, împreună cu alte femei, până la cruce. Despre copilăria și școala lui Ioan nu știm nimic sigur. În cartea Faptele Apostolilor (4:13), apostolii Petru și Ioan sunt numiți oameni simpli și fără carte. Deci, nu ascultaseră pe rabini și nu erau din familie de cărturari. Totuși e sigur că mama sa i–a dat o creștere aleasă, l–a învățat – cât a cunoscut și ea – legea și prorocii Vechiului Testament. Trăind în mijlocul naturii, lângă lac și într–un mediu familiar, moral, religios și social sănătos, în muncă și rugăciune, copilul își întărește credința în Dumnezeu și împlinește poruncile Lui. Când i–a îngăduit vârsta, a ajutat tatălui său la pescuit, arătând în fapte frumusețea sufletului său plin de bunătate și iubire.

Fie ca rudenie, fie ca faimă de proroc, vestea Sfântului Ioan Botezătorul a ajuns și în casa lui Zevedeu. Atras de sfințenia vieții și a învățăturii lui, tânărul Ioan ajunge între cei dintâi învățăcei ai Botezătorului. Prorocul are o mare putere de înrâurire asupra tânărului care îi admiră viața și gândește mult la predica lui. De la el împrumută Ioan simplitatea, limpezimea și felul avântat de a vorbi al profeților.

Din școala Prorocului Înaintemergătorului, trece în școala Mântuitorului. Ioan e cel dintâi care descoperă pe Mesia și cel dintâi ucenic al Lui. El auzise din gura Înaintemergătorului de „Acelaˮ care vine după el, de «Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii», «Fiul lui Dumnezeu» peste care la Botez s–a arătat Duhul Sfânt (In. 1:26–36). De aceea când Îl vede, se încredințează că Acesta este Hristos–Mesia și se hotărăște să–L urmeze.

După întoarcerea lui Iisus, după Botez, din pustie, unde a postit 40 de zile, Ioan Îl urmează cu încă un ucenic, Andrei, fratele lui Petru (In. 1:40). Nu–și spune numele, dar el este (In. 1:37). «Ce căutați?», i–a întrebat Iisus. «Învățătorule – i–au răspuns ei – unde locuiești?». Iisus le-a zis: «Veniți și vedeți». Și ei s-au dus și au văzut unde ședea și au rămas la Dânsul în ziua aceea… (In. 1:38–39). Unde L–au urmat, nu știm, că Iisus nu avea casă, n–avea unde să–Și plece capul. Vorbind însă cu El, se încredințează și mai mult că El este Mesia. Spune și fratelui său Iacob, că a aflat pe Mesia, Care e Hristos. Atunci el părăsește pe Ioan Botezătorul și urmează pe Mântuitorul, pe drumurile Galileii, împreună cu Andrei și cu Petru, ca martor al vieții și învățăturii Lui, de la început până la sfârșit. La nunta din Cana Galileii vede întâia minune a Mântuitorului. Merge în Ierusalim și e de față la întâia curățire a Templului. E de față la convorbirea cu Nicodim, cutreieră împreună satele și orașele Iudeii, întâlnește din nou pe Sf. Ioan Botezătorul, în ținutul Salimului, îi ascultă noua și minunata mărturisire despre Iisus, și–o întipărește bine în minte, ca peste 65 de ani să o transcrie în Evanghelie (In. 3:23–36).

  Ajunși la Nazaret, Ioan își reia pentru câtva timp meseria de pescar, dar Mântuitorul în curând îl cheamă din nou, după un pescuit bogat, să–l facă, împreună cu ceilalți învățăcei, vânător de suflete. Face școala apostoliei și primește învățătura Evangheliei, pe care de acum înainte o va vesti aproape 70 de ani. Era un credincios înflăcărat, dar și iute la mânie. De aceea și numește Iisus pe cei doi Zevedei, «fiii tunetului». Trebuia să mai învețe lecții și virtuți despre milă, blândețe, iertare, smerenie. Când mama lor le cere întâietatea în Împărăția cerurilor, Iisus le vorbește despre întâietatea jertfei aici pe pământ (Mt. 20:17–23; Mc. 10:32–45). Când frații Ioan și Iacob au cerut foc din cer peste un sat din Samaria, care nu primise pe Mântuitorul, Iisus i–a certat, că Fiul Omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască (Lc. 9:52–56).

Pe măsură ce cunoaște pe Mântuitorul, Ioan mai mult se alipește de El, cu tot sufletul, și–I încredințează toată viața. Era cel mai atent la cuvintele Domnului și cel mai aproape de El în toate împrejurările. El singur, dintre ucenici, Îl urmează din Ghetsimani și până la Golgota, și suferă alături cu El, împreună cu femeile mironosițe.

Dintre toți apostolii, Petru, Iacob și Ioan se bucură de mai multă încredere și atenție în fața Mântuitorului. Petru, pentru credința și mărturisirea lui, Ioan și Iacob pentru alipirea și iubirea lor. Dintre cei 12 apostoli, ei văd, ca martori, Schimbarea la față și învierea fiicei lui Iair, ei însoțesc pe Iisus la rugăciune, în Grădina Ghetsimani și tot ei sunt mai apoi stâlpii Bisericii din Ierusalim. Doar dintre trei mari apostoli, Ioan e cel mai apropiat și cel mai iubit. Biserica primară îl numește „Iubitul Domnuluiˮ. Vrednicia și iubirea aceasta se adeveresc la Cina cea de Taină. Aici Ioan e la stânga Domnului, fericit, aplecat și lipit cu capul pe pieptul lui Iisus. Când aude vestea vânzării, Ioan este cel dintâi care tresare și întreabă: «Doamne, cine este vânzătorul?» (In. 13:21-25). Lângă cruce, Mântuitorul îi încredințează pe Mama Sa, zicând: «Femeie, iată fiul tău… iată mama ta» (In.19:26-27).

După înviere, Mântuitorul îi arată din nou iubirea (In. 21:20–24), după ce el alergase și ajunsese cel dintâi la mormânt (In. 20:2–10). După înălțarea Domnului, Ioan așteaptă retras în post și rugăciune, venirea Mângâietorului, împreună cu Maica Domnului și cu ceilalți învățăcei (FA. 1: 13-14). Continue Reading »