SF. GRIGORIE DE NYSSA | DE LA FILOSOFIE LA TEOLOGIE | DE SF. ILARION FELEA

Sf. Părinte Grigorie, Episcopul Nyssei

S-a născut în Cezareea Capadochiei (Asia Mică), pe la anul 335. A fost fratele mai mic al Sf. Vasile cel Mare (cinstit la 1 ianuarie). Cum în familia în care s-a născut Grigorie străluceau alese virtuți creștine, așa și cei nouă copii au crescut împodobiți cu cele mai frumoase virtuți morale și religioase.

Grigorie, ca și ceilalți frați, trăia o viață curată și plină de râvnă spre cunoașterea Scripturilor Sfinte și a căilor adevărului creștin. Dascălul lui cel mai bun a fost fratele său Vasile, pe care-l și numește în scrierile lui „tată” și „dascăl”. Mintea lui strălucită și inima lui aprinsă l-au atras mai întâi spre catedra de retor (profesor de drept), dar era mereu dojenit de fratele său Vasile și de Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Câtva timp a fost și el retor, deși era citeț (cititor în biserică).

Mustrarea Sf. Vasile către fratele său, Sf. Grigorie

Lumea se pare că îl atrăgea mai mult, decât pecetea botezului, îndemnurile familiei și chemările prietenilor. Pentru această nehotărâre, prietenul său și al fratelui său Vasile, Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu îl mustră și-l cheamă la pocăință: „Ce ți s-a întâmplat, om prea înțelept, … îi scrie el, care ai luat cărți profane în locul celor sfinte și ai început a iubi mai bine să fii numit retor decât creștin?… Nu mai stărui mult în acestea, bunule prietene, în aceste simțăminte, ci căiește-te, revină-ți în sine; curățește-te înaintea credincioșilor, înaintea lui Dumnezeu, înaintea altarelor și a tainelor de care te-ai depărtat… Ceea ce faci tu acum smintește pe frații tăi. Nimeni nu viețuiește numai pentru sine; fiecare viețuiește pentru aproapele său… De am a mă ruga cu tine sau pentru tine, facă Dumnezeu care recheamă pe morți la viață, să ajute slăbiciunii tale”.

Scrisoarea aceasta, dojenirile fratelui său Vasile și poate ceva mai târziu moartea soției sale, Teosebia, despre care se spune că a fost „cu adevărat sfântă și cu adevărat soție de preot”, au făcut pe Grigorie să intre în sine, să părăsească poeții, filosofii și oratorii păgâni, ca să se apuce cu râvnă de studiul scrierilor sfinte și al scriitorilor creștini. Aceasta era a doua sa convertire: întâia a fost după Sf. Botez și a doua când s-a despărțit de retorică (știința dreptului în slujba legilor).

Isihasm și rugăciune

Părăsește lumea și se retrage câtva timp în singurătatea Irisului din Pont, lângă sora sa, Macrina, care desăvârșește dezlipirea lui de lume. Aici petrece de la 360 până la 371, când fratele său Vasile, aflându-l vrednic, l-a chemat și la 372 l-a hirotonit episcop în orășelul Nyssa, care ținea de Mitropolia lui. Mulți dintre cei ce cunoșteau înțelepciunea și vrednicia lui Grigorie, mustrau pe Sf. Vasile, de ce a numit un episcop atât de învățat într-un oraș atât de mic. Dar Sf. Vasile a răspuns tuturor: „Pentru un episcop este mai bine să dea el cinste scaunului, decât să capete el cinste de la scaunul episcopal”[1].

De aici înainte, viața și lucrările Sfântului Grigorie au dovedit că Sf. Vasile a fost fericit insuflat, când a ales și a hirotonit pe fratele său arhiereu. Câtă vreme a păstorit turma lui Hristos la Nyssa, Grigorie nu a strălucit atâta prin însușiri de bun administrator, cât mai ales prin însușirile lui de părinte și păstor duhovnicesc. Prin mintea, prin învățătura și prin virtuțile lui duhovnicești, a adus atâta vază orașului Nyssa, în care a păstorit, încât numele lui a rămas nemuritor, adeverind ca nimeni altul proverbul că „omul sfințește locul”.

În adevăr, prin multele lui cunoștințe, prin marele său dar de a vorbi frumos și prin știința cu care a apărat dreapta credință – prin scrieri și în sinoadele Bisericii – și a înfruntat rătăcirile ereticilor din vremea lui, episcopul Grigorie s-a făcut vestit în toată Biserica, încât la Soborul al doilea ecumenic din Constantinopol (anul 381) a fost numit „stâlpul Ortodoxiei”. La Soborul al treilea ecumenic din Efes – pentru înțelepciunea, credința și sfințenia lui, a fost recunoscut frate demn al Sfântului Vasile cel Mare. Iar la Soborul al șaptelea ecumenic din Niceea (anul 787), a fost numit „părinte al Părinților” Sfintei Biserici a lui Hristos.

Apărător al dreptei credințe

Pentru dârzenia și tăria lui în apărarea credinței drepte și mântuitoare, împăratul eretic Valens, la anul 375, l-a scos din scaun, dar peste patru ani, după moartea Împăratului, s-a întors iarăși în scaunul său episcopesc din Nyssa, unde era așteptat cu dragoste și cu bucurie de către fiii săi dreptcredincioși, păstorindu-i cu vrednicie și în sfințenie până la moartea sa întâmplată între anii 394-395.

Pe vremea sfântului părinte Grigorie de la Nyssa, credința creștină a avut de înfruntat eresuri mari, ca: arianismul (după ereticul Arie), care tăgăduia dumnezeirea Fiului; macedonianismul sau pnevmatomahismul (după Macedonie), care tăgăduia dumnezeirea Duhului Sfânt; sabelianismul sau modalismul (după Sabelie), care tăgăduia persoanele Preasfintei Treimi; apolinarismul (după Apolinarie), care tăgăduia deplinătatea firii omenești a Mântuitorului; origeniștii (după Origen), care au căzut în rătăciri cu privire la viața înainte de naștere și după moarte; donatiștii (după Donat) care învățau că numai drepții și sfinții fac parte din Biserică; pelagienii (după Pelaghie), care tăgăduiau puterea harului în lucrarea mântuirii și altele.

Iar deasupra tuturor, stăpânea încă în plină strălucire cultura greacă păgână, elenismul. Sf. Grigorie, folosind armele înțelepciunii și ale învățăturii, se războiește și cu ereticii și cu păgânii. Folosește înțelepciunea filosofiei adevărate, ca să întărească și mai mult în inimi credința creștină. Ține prin ținuturile Asiei Mici, Arabiei și Palestinei cuvântări pline de înțelepciune, ia parte la mai multe soboare (adunări ale Bisericii) din vremea lui și la Soborul II ecumenic din Constantinopol (381), unde ajută la statornicia învățăturii ortodoxe despre Duhul Sfânt.

Și scrie multe cărți, prin care surpă învățăturile ereticilor, arată filosofilor că mintea (rațiunea) trebuie să trăiască în pace cu credința și credința cu inima, iar deasupra tuturor și prin mijlocirea tuturor, să căutăm să ajungem la unirea tainică și fericită a sufletului cu Dumnezeu, sau cum zice el, la dumnezeiasca și treaza beție prin care omul se unește cu Dumnezeu.

Ales scriitor

Dintre toate scrierile Sfântului Părinte Grigorie, cea mai însemnată este Marea cuvântare catehetică, o lucrare de temelie a credinței noastre creștine. Ca să cunoaștem, măcar în parte, strălucirea înțelepciunii lui, e destul să citim din cartea aceasta – care nu este ușoară la citit – numai două învățături scurte. Una despre izvorul răului și a doua despre arătarea desăvârșirii (îmbunătățirii) omului prin sfințenia vieții. Cugetând la izvorul răului, Sf. Grigorie scrie: „Niciun rău nu are izvorul în voința dumnezeiască. Pentru că, dacă răul ar izvorî de la Dumnezeu, nu ar mai trebui osândit. Dar răul se naște dinlăuntru… din abaterea sufletului de la bine…, și nu se poate înțelege un alt izvor al răului decât depărtarea de virtute (de bine)… prin urmare, pricina relelor nu este Dumnezeu, care a creat firea omenească neatârnată (independentă) și liberă, ci nechibzuința, care a ales răul în loc de bine”[2].

Iar despre arătarea desăvârșirii omului prin sfințenia vieții, Sf. Grigorie scrie: „Evanghelia zice: «Câți L-au primit pe El (pe Hristos) le-a dat putința să se facă fiii lui Dumnezeu». Iar cel ce s-a făcut fiu al cuiva, este neapărat de aceeași ființă cu cel din care s-a născut. Deci dacă ai primit pe Dumnezeu și te-ai făcut fiul lui Dumnezeu, arată prin libera ta voință și pe Dumnezeu care e în tine. Arată în tine pe Cel ce te-a născut (pe Hristos Dumnezeu și înrudirea cu El)…

Dar dacă rămâi în semnele răutății, zadarnic îți trâmbițezi nașterea de sus. Va spune despre tine profeția că «fiu al omului ești, nu al Celui Preaînalt. Iubești deșertăciunea, cauți minciuna» (Ps. 4:3). Nu știi că un om nu se face altfel fiu al lui Dumnezeu, decât dacă se face sfânt?”(cap. 40).

Încheindu-și una din frumoasele lui cărți asupra vieții lui Moise (tratatul despre desăvârșirea în virtute), Sf. Grigorie scrie: „Trăiește așa ca Dumnezeu să recunoască în tine un prieten. Numai de un lucru să ne temem: să nu pierdem prietenia cu Dumnezeu…” Așa a gândit și așa a trăit Sf. Grigorie episcopul Nyssei, ca prieten al lui Dumnezeu și sfânt, într-o vreme când inimile oamenilor erau aprinse de focul iubirii și al credinței creștine.

Fie ca acest foc și dor sfânt să se aprindă și în sufletele noastre. Iar „pe păstorul cel bun, pe Grigorie prea înțeleptul, pe arhiereul Nyssenilor, pe fratele înțeleptului Vasile, cel întocmai la obiceiuri, cu cântări și cu laude să-l cinstim”[3].

[1] Epistola 98.

[2] Cap. 5-9

[3] Svetilna Sfântului.

(Extras din cartea „Cuvântări la Viețile Sfinților, vol. I, de Pr. Ilarion Felea)