PR. SILUAN DIN NEW MEXICO | De la starea psihologică la starea duhovnicească

Era și o istorioară despre un călugăr care era mereu fericit. Și a fost întrebat: „De ce ești tu mereu așa de fericit?”. „Pentru că întotdeauna fac voia altora”.

De la întristare la bucurie

Părinte Siluan, cum să ajungem la întristarea cea dătătoare de bucurie, la întristarea cea după Dumnezeu? Cum să transformăm întristarea în bucuria de a fi cu Dumnezeu?

În perioada Postului Mare întreaga imnografie și structură a anului bisericesc sunt despre pocăință. Deci, practic este o mișcare de la tristețea din Postul Mare la bucuria Învierii. Și, însăși Biserica ne arată că această întristare, de fapt, ne duce la bucurie și că trebuie să trăim acest ciclu întreg al slujbelor bisericești ca să putem intra înlăuntrul sufletului nostru.

Încă o dată spun că acesta nu este un lucru care vine ușor și că e harul lui Dumnezeu care ne dă această luminoasă bucurie, această străpungere sufletească.

Căile lumii nu sunt și căile lui Dumnezeu și nu există viață în afară de Dumnezeu. Dar ca să ne dedicăm viața întru totul lui Dumnezeu, luăm asupra noastră această viață de pocăință și zilnic trăim această străpungere a inimii. „Doamne, dacă nu Te-aș avea pe Tine, atunci ce aș fi?”.

Tânjire permanentă după Dumnezeu

Avem nevoie de această tânjire permanentă după Dumnezeu ca să putem ajunge la acea străpungere a sufletului. Sfântul Siluan spune: „Tânjesc după Tine, Doamne și tânjesc să fiu cu Tine”. Deci, putem avea două feluri de pocăință în viața noastră: una pentru păcatele noastre, în care după un timp lacrimile se usucă pentru că inima simte ce grave sunt păcatele. Dar aceasta nu ne ține motivați mult timp.

Și alta este străpungerea sufletească ce trebuie să vină dintr-o tânjire după Dumnezeu și de fapt, această străpungere a sufletului nu se mai termină pentru că este un proces continuu. Iar Sfântul Siluan vorbește despre cât de mult se poate lărgi inima. Și în felul acesta știm cât de mult plângea pentru păcatele lumii.

Ne uităm la lumea de azi și vedem câtă tristețe este în ea. O vedem trăind într-un fel de teamă dusă la apogeu pentru tot felul de lucruri. În special, în America, sunt multe lucruri care nu sunt normale și se caută ca aceste lucruri anormale să pară cât mai normale. Pentru oamenii care trăiesc așa, șansa de a-L întâlni pe Dumnezeu este foarte mică și acestea sunt lucruri de plâns.

De la starea psihologică la starea duhovnicească

Ușor-ușor se dezvoltă un fel de milă profundă în sufletele noastre și cu cât înaintăm în această milă, cu atât și lacrimile își găsesc mai ușor calea. Citim Psalmul 50, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, încercăm să dezvoltăm această străpungere sufletească în interiorul nostru. Și, cum spune și Sfântul Sofronie, cea mai mare strădanie a noastră este să strămutăm starea psihologică într-una duhovnicească.

De exemplu, când ne moare mama simțim o foarte mare tristețe, dar aceasta este doar o stare psihologică. Dacă transformăm lacrimile pentru mama în lacrimi pe care le vărsăm pentru răul intrat în lume, atunci intrăm într-un tărâm duhovnicesc. Și dacă putem folosi această stare psihologică pentru a intra într-o pocăință duhovnicească, atunci este o altă cale în care am putea să dezvoltăm această întristare cu bucurie, devenind o întristare luminoasă.

De multe ori, avem această frământare: „Ce e cu mine? Cine sunt eu?”. Dacă mă tot gândesc că mi-e milă de mine și mă tot întreb de ce mi se întâmplă aceste lucruri tocmai mie și nu ne dăm seama că aceste suferințe nu sunt numai ale noastre, ci sunt ale tuturor oamenilor din lume, nu facem decât să ne lamentăm asupra stării firii noastre căzute. Când e vorba doar de noi, există o oarecare limitare a lucrurilor, dar când ne dăm seama că ceea ce trăiesc eu, se întâmplă în toată lumea, atunci nu mai există această limită.

Ce este smerenia?

Ce înseamnă smerenia și cum o putem trăi practic?

Cel mai adânc răspuns a fost dat de Sfântul Sofronie care a spus simplu: „Smerenia e Dumnezeu”. A ști că smerenia e Dumnezeu, nu e un lucru mic. Hristos e smerenie. Dacă Hristos este în noi atunci va crește și smerenia în noi. Și din nou, vă spun, smerenia este ceva ce trebuie cultivat.

În mănăstire, de obicei, ajungem să trăim o viață în ascultare, deci ne lăsăm voia noastră la o parte și facem voia altora. Ajungem să avem și o foarte mare libertate dacă avem smerenie. Era și o istorioară despre un călugăr care era mereu fericit. Și a fost întrebat: „De ce ești tu mereu așa de fericit?”. „Pentru că întotdeauna fac voia altora”. Avem în mănăstire această ocazie de a fi liberi.

Mântuitorul când a venit, a zis: „Învățați de la Mine că Eu sunt blând și smerit cu inima”. Nu a spus: „Învățați de la Mine că sunt puternic” și că „sunt Dumnezeul tuturor”, ci „că sunt blând și smerit cu inima”. Și atât cere de la noi, să învățăm smerenia, iar dacă învățăm aceasta înseamnă că vom avea și toate virtuțile.

Sf. Isaac Sirul spunea că dacă pui toate virtuțile într-o mână și doar smerenia în cealaltă, smerenia le cuprinde pe toate. Dacă ne ținem de părerile și de ideile noastre, nu vom învăța niciodată smerenia, pentru că în felul acesta vedem o foarte mică parte a tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Și Mântuitorul a spus să-ți alegi întotdeauna locul cel mai smerit, cel mai de jos de la masă. Și El te va chema apoi mai sus. Dar dacă eu aleg locul cel mai de sus, spunând: „Eu așa gândesc și nici nu sunt mulțumit cum merg lucrurile”, ne pierdem smerenia. Nu am venit la mănăstire ca să fim îngrijorați și agitați de tot felul de lucruri trecătoare. Am venit să ne găsim pacea inimii, acea odihnă a sufletului pe care o putem afla doar prin smerenie.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 74)