SFATURILE SF. SILUAN PENTRU A BIRUI DEZNĂDEJDEA LUMII | PR. RAFAIL NOICA

Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad

Pentru lume, pentru om, nu văd decât deznădejde în cursul istoriei. Ce înseamnă nădejdea? Nădejdea este numai în Dumnezeu. Când zice Hristos Sfântului Siluan că din mândrie suferă de draci, Sf. Siluan spusese: „Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut, spune-mi cum să mă smeresc”. Și atunci Dumnezeu, ca și cum ar spune: „Dacă zici că sunt milostiv, dacă zici că tu M-ai cunoscut și ai nădejde nezdruncinată în Mine, a-păi, ține-te bine, îți dau un cuvânt: ține-ți mintea în iad, dar nu-i nevoie să deznădăjduiești”.

Parafrazez, pentru înțelesul nostru, fiindcă am văzut că mulți nu înțeleg cuvântul și mulți m-au întrebat și îl întrebau pe Părintele Sofronie: „Cum să-mi țin mintea în iad?”. În primul rând, nu despre asta este vorba esențial, despre „și nu deznădăjdui” și „nu-i nevoie să deznădăjduiești”. În fundul iadului de te găsești încă, nu e nevoie să deznădăjduiești. Dar nădejdea este în Dumnezeu cel milostiv, în Dumnezeu în care, zice Sfântul Siluan: „sufletul meu Te-a cunoscut”, în Dumnezeu care a știut cui să-i dea acest cuvânt, în ce formă. Și cuvântul lui Dumnezeu, cum zicea și Părintele Sofronie, este cuvânt scurt.

Ce este iadul?

Cât despre „ține-ți mintea în iad”, Părintele Sofronie zicea să nu încercați să faceți asta pentru că riscați să ajungeți la casa de nebuni. Unii au încercat și acolo au ajuns. Ce se întâmplă?

Iadul nu este esențial un loc undeva, nu este ce ne putem închipui. Pentru că dacă facem un efort al închipuirii, să ne ținem mintea în iad și totuși să nu deznădăjduim, trăim în închipuire. Ori, închipuirea nu este realitate. Iată că viața postmodernă ne-a dat un cuvânt prin care să-l descriem. Dacă noi trăim în închipuirile noastre, asta este o realitate virtuală. Scoate ștecherul din priză și s-a dus realitatea.

În cazul ăsta, care e ștecherul? Îmi vine sa zic: mândria! Realitatea iadului este starea în care eu mă aflu acum, în măsura în care nu sunt în Dumnezeu și Dumnezeu nu este în mine. Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad. Ce este păcatul? Ăla e iadul! Una din formele prin care iadul se manifestă sau prin care-l înțelegem. Și fără Dumnezeu neapărat păcătuim. Sfântul Siluan zice: „Fără Dumnezeu omul este țărână păcătoasă”. Și păcatul este a nu fi în Dumnezeu. Și, aș profita de limba română: „Păcat că nu sunt în Dumnezeu, atunci când aș putea fi”. Și trebuie să descoperim „ce este” ceea ce mă împiedică să fiu în Dumnezeu și cum să ajung acolo, cum să depășesc acel „ce este”.

Sf. Siluan în experiența lui, în bărbăția lui duhovnicească, trăia lucrurile cu intensitate neobișnuită. Și păcatul lui îl trăia cu intensitate neobișnuită și, mai întâi, rugăciunea o trăia cu o intensitate neobișnuită. Când Sf. Siluan i-a spus Sfântului Ioan de Kronstandt, mergând la mănăstire, că vrea ca lumea să nu-l țină, efectul rugăciunii Sfântului Ioan a fost că a conștientizat căderea de la Dumnezeu și păcatul de a fi despărțit de Dumnezeu, cu o acuitate caracteristică puterii și bărbăției și smereniei Sfântului Siluan. Ajungând la mănăstire, la un moment dat, a ajuns și mai adânc în această trăire și el zice, mai târziu, „am văzut limpede veșnica mea pierzanie”. Ce înseamnă veșnică? Fără întoarcere.

Cuvântul lui Dumnezeu nu aduce deznădejde

Mulți au vorbit cu mine și având conștiința încărcată de păcat, se simțeau acuzați, și acuzați într-un fel în care deznădăjduiau, nu mai vedeau lumina, nu mai vedeau pe Dumnezeu, nu mai vedeau putință. Vine câte o dată o ispită în care zici: „A, veșnicia e numai o poveste”, „dragostea asta este o himeră”, etc, etc. Și omul poate să se vadă mai puțin deplin într-o situație în care nu mai poate ieși.

Acuma, unul din aspectele pe care trebuie să le vedem și să le avem în vedere. Dacă Dumnezeu l-a acuzat pe Sf. Siluan, i-a zis: „Cei mândri suferă de draci”. După ce zile și ani a avut lupte titanice împotriva dracilor, el n-a zis: „Mai vine acuma și Dumnezeu și mă împovărează cu o osândire!”. Nu! Cuvântul lui Dumnezeu nu împovărează. Dacă cuvântul osândirii mele, în conștiința mea, mi-aduce acel tip de deznădejde, înseamnă că acel cuvânt nu e de la Dumnezeu și dacă nu e de la Dumnezeu, nici să nu-l ascultăm.

Spunea o femeie în spovedanie: „Părinte, mărturisesc că conștiința mea îmi zice și este scris în catastiful diavolului că…”. Zic: „Stop”. Tot ce este scris în catastiful diavolului, oricât de adevărat ar fi, obiectiv, este minciună. Dacă diavolul îmi spune că eu sunt monah, din gura lui este minciună. Dacă Dumnezeu îmi spune că nu sunt monah, din gura Lui este adevăr, și atunci nu sunt. Dacă este un cuvânt care îți dă nădejde a ceva, îți dă putința să mergi mai departe, să înfrunți și să biruiești este de la Dumnezeu.

Și, lucrul pe care Dumnezeu ți-l arată este ca să nu deznădăjduiești, ca să îți arate din ce trebuie să ieși, care este pasul următor. Diavolul ți-l arată ca să te distrugă. Și diavolul te lingușește ca să te distrugă, diavolul te osândește ca să te distrugă, diavolul îți spune că realitatea așa este, că ai făcut aia și aia, dar în duhul în care o face, minciună este.

Aveți în vedere lucrul ăsta! Există o conștiință care mă osândește, dar dacă nu poartă caracteristica dumnezeiască, învățați-vă să nu-i faceți ascultare. Eu nu mă proslăvesc, eu nu mă osândesc decât de Dumnezeu, făcătorul meu, judecătorul meu care, mai înainte de a mă judeca, m-a mântuit.

A conștientiza păcatul este prezența harului

Vedeți că împrejurul nostru este o întreagă lume care face lucrurile cele mai cumplite, cele mai drăcești și nu le pasă de nimic. Se îmbracă frumos, se duc la cinema, se distrează, chiar dacă milioane de oameni au pierit pentru un cuvânt de-al lui, ce contează pentru el? Vreau să subliniez ce zice Părintele Sofronie undeva și toată Tradiția Bisericii, că a conștientiza păcatul este prezența harului. Fără har omul nu își conștientizează păcatul.

Și, poate ați și observat că noi, în călătoria noastră, în devenirea noastră, nu ne dădeam seama că ceva era păcătos și poate că acuma nu mai putem face lucrul acela, după ani de împărtășanie, de spovedanie, și ceva s-a subțiat în noi, și ne gândim: „Doamne, dar cum puteam face asta?! Cum puteam gândi atunci lucruri din astea?!”. Se dezvoltă conștientizarea și asta vine de la har. „Fără har”, zice Părintele Sofronie: „Omul nu-și poate conștientiza păcatul” și, merge mai departe și zice: „Conștientizarea păcatului este începutul adevăratei contemplații”.

Ce se întâmplă?  A vedea păcatul este foarte dureros. Mai mulți, când au venit la mine, mi-au zis: „Părinte, văd că sunt așa și așa”… Și i-am pus la încercare: „Care crezi că este cuvântul cel mai important pe care crezi că l-ai spus în spovedanie?”. „Că sunt mândru?”. „Nu”. „Că fac asta?”. „Nu”.  „Că fac aia?”. „Nu. Că vezi! Zici că vezi că ești mândru”.

Să ne îmbărbăteze harul Domnului, să ne amintim că nu aș putea vedea ca păcat ceea ce văd acuma dacă nu ar fi harul Domnului! Altfel înseamnă că harul lui Dumnezeu pentru mine nu este, pentru că nu îmi văd păcatul. Ia să spovedim că mi-am pierdut credința! Este un stadiu prin care trecem cu toții în viața noastră, este o vamă, este un moment de încercare. Vrei să rămâi așa? Nu, nu vreau! Bun, vedem ce va da Dumnezeu și pe ce cale mă va scoate din necredință și din nu știu ce alte păcate. Dar, acel lucru oricât de dureros ar fi, oricât de rușinos ar fi, oricât de groaznic sau oricât de scârbavnic, mult mai important este că-l văd în mine și de acolo pot merge mai departe.

Criza existențială

Să știți că mântuirea nu constă în a afișa lui Dumnezeu un paravan colorat, oricât  de frumos ar fi, nu este nici în a ne moraliza: „A, păi dacă nu faci asta, nu știu ce”. Nu! Linia duhovnicească și mântuirea este una: a conștientiza ceea ce sunt și a înțelege că Dumnezeu este Cel care mă curăță, nu eu. Eu cer curăția, eu vreau curăția, eu mă nevoiesc ca să devin un om curat, dar să nu credem că nevoința mea, că tot ce fac eu, și facerile mele mă vor curăți.

N-a existat vedenie sau experiență duhovnicească deosebită, nici în viața Sfinților Părinți, și, în măsura noastră, nici în viața noastră, fără o criză care să o preceadă. Și, dacă criza e mare, „și nu deznădăjdui”, suflete! Criza aia înseamnă un deznodământ pe măsură. Aș zice peste măsură, căci suferințele de acum nu sunt vrednice să se compare cu bucuria și cu slava veșniciei, pe care o câștigăm prin suferințele alea. Așa și criza, durerea, deznădejdea, sfâșierea aia nu sunt vrednice să se compare cu deznodământul care va veni din pricina acelei crize.

Putem să trecem din criză în criză, mai mici, mai mari, și în fiecare durere a noastră să ne obișnuim să ne agățam de nădejde. E o nevoință a noastră, în clipa aia când parcă nu mai e nicio nădejde. Dar, nu-i așa că s-a întâmplat câteodată, când poate erai în cea mai mare deznădejde, și poate a venit cineva și ți-a zis un cuvânt, poate s-a întâmplat ceva, poate ai deschis o carte și ai picat peste un cuvânt – cine știe?! – și ai înțeles ceva și, dintr-o dată, a dispărut, ceea ce te chinuia mai înainte nu mai are nicio valoare? Și zici: „Dar ce era chestia aia, că eu înnebuneam de deznădejde?”.

Rolul esențial al libertății de a alege

Însă omul trebuie în deplina lui libertate să înțeleagă niște lucruri și să facă niște alegeri. Și în funcție de acele alegeri Dumnezeu va lucra cu omul. Și dacă alegerea este dreaptă, harul lui Dumnezeu îl duce un pas mai departe în devenirea lui, dar dacă alegerea este strâmbă, stagnează devenirea lui deocamdată.

I-am cerut Părintelui Sofronie: „Părinte, blagosloviți, când veți spune să devin călugăr?”. Și m-a întrebat Părintele: „Vrei de praznicul ăsta?”. Îl mai sâcâiam din când în când să știu când vine momentul meu. Și zicea: „Vrei de praznicul următor?”. Și am zis: „Hotărâți sfinția voastră praznicul”. Zice : „Nu. Poți să faci ascultare după aia, dar pasul ăsta este voia ta liberă, este dăruirea ta lui Dumnezeu, asta nu se poate impune”.

Și, când s-a impus, de-a lungul istoriei Bisericii, a fost păcat mare. Poate au fost și excepții dar, în general este păcat mare. Nu se impune! Ăsta este pasul tău și nimeni nu te poate obliga.

(Selecții din Conferința susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța, 19 oct. 2017, publicate si în Revista Atitudini Nr. 55)