DEMOSTENE ANDRONESCU | ÎN ÎNCHISOARE MĂ RETRĂGEAM ÎN POEZIE

Spiritualitate și creație în temniță

Eu am o poezie în care spun următoarele: ,,Sunt cimitir de doruri neîmplinite și de păcate nepăcătuite/ De pofte noi care mustesc în mine/ Și mă frământă ca pe orișicine/ Dar nu-și găsesc izvorul să se adape./ Mă dor priviri ce le-am ucis sub pleoape/ Mă dor și suflete și gânduri/ De ochii tăi adânci și mari mi-e dor/ M-aplec și plâng peste trecutul meu/ Cu lacrimi ce se varsă-n Dumnezeu”. 

Eu acolo, în temniță, nu aveam cum să păcătuiesc, să fac păcate de astea mai mari, că nu îmi era în felul de a fi. Mulți voiau să stea cu mine în celulă că felul meu de a fi îi liniștea și pe ei. Eram foarte liniștit, nu mă manifestam. În momentul în care am început să scriu poezii, îmi revărsam stările în poezii.

Eu am fost oarecum privilegiat că mă retrăgeam în poezie. De aceea îmi și plăcea să stau la izolare singur că, stând singur, hălăduiam peste tot și până la urmă ajungeam tot la poezie sau la rugăciune dacă era o situație mai gravă. Treceam și de la poezie la rugăciune.

Ați mai scris poezii după ce ați ieșit din închisoare?

Am mai scris, dar în închisoare aveam timp să le fac ca lumea. Afară, n-am mai avut nici timp, nici dispoziția sufletească de a scrie. Eram tot timpul hăituit de Securitate, cu un serviciu la care trebuia să mă duc. Aproape 8 ani, am muncit ca hamal cărând greutăți. Deci, nu mai aveam timp să stau să construiesc o poezie.

„Am stat de multe ori de vorbă cu Dumnezeu”

L-ați simțit pe Dumnezeu la fel de aproape ca în închisoare?

În închisoare, am stat de multe ori de vorbă cu El: „Atâtea are Dumnezeu pe cap/ Că bietul Sfânt abia se mai descurcă/ Și-aș fi nedrept să-i pun și eu în cârcă/ Durerile de care-aș vrea să scap./ Ar fi nedrept de-aș îndrăzni să-I cer/ Să ducă-n sus, spre pisc și crucea mea,/ Când El Și-o duce pe a Lui de-abia,/ Încovoiat între pământ și cer./ Ba, s-ar cădea, după porunci creștine,/ Să-i dau eu Lui o mână de ajutor;/ Ar răsufla Bătrânul mai ușor/ Și-ar merge treaba pe pământ mai bine./

Dar prea-s neputincios și prea e greu/ Mormanului ăst’ de lut în care zac!/ Mi-e milă, Îl înțeleg, dar ce să-I fac?/ Prea-n multe S-a băgat și Dumnezeu!/ De se mulțumea mai cu puține,/ N-ar mai munci acum ca o furnică/ Și lumea asta de-o făcea mai mică,/ Ar fi gospodărit-o mult mai bine./ Pe când așa, cu-atâtea griji pe cap,/ Sărmanul Sfânt de-abia se mai descurcă/ Și-aș fi neom să-i pun și eu în cârcă/ Durerile de care aș vrea să scap”.

Rugăciunea în temniță

Cum vă rugați în închisoare?

De obicei, ne făceam individual rugăciunile. Câteodată, mai aveam câte un preot, dar era periculos, că se mai făceau slujbe din amintire și aveam și cântăreți care știau rostul slujbelor, dar nu le puteai face pentru că erai supravegheat și te pedepseau.

Obișnuiați să faceți rugăciunea continuă?

Da. Spuneam eu o oră, două și pe urmă continua colegul și, când terminam toți patru câți eram în celulă, băteam în perete și începeau ceilalți. De multe ori se mergea cu rugăciunea continuă și două, trei săptămâni, o lună până când se întâmpla de te luau și te puneau în altă celulă. Dacă știai că în celula cutare este un rugător mai dedicat decât noi, făceam această rugăciune continuă.

Spuneați o rugăciune anume?

Nu. Spuneai orice rugăciune pe care o știai din copilărie și de care îți mai aduceai aminte, pe care o învățai de la preoți, de pe la cei care știau rostul rugăciunii, așa cum se răspândeau poeziile scrise de Arghezi, de Blaga sau știu eu de care alt poet.

„Izolarea pentru mine era ca un concediu”

Care a fost momentul cel mai greu din închisoare?

Cam tot timpul a fost la fel. Eu n-am avut momente în care să sufăr. N-am fost niciodată bolnav, nici în copilărie. Marcel Petrișor îmi spunea: „Măi, tu ești de o sănătate dezgustătoare!”.

Cel mai greu era când stăteai cu mulți în cameră mai mult timp. Dacă trecea o jumătate de an sau un an și stăteai cu aceleași persoane, ajungeai de te urai unul cu altul. Aproape că știai când deschide gura, ce vrea să spună celălalt. Îi cunoșteam pe ceilalți cum îmi știam buzunarele.

În momentul acela, chiar voit, mă prefăceam în fața gardianului că trag de un oblon și el mă întreba: „Ce faci, măi?”. Și îmi făcea raport și mă pedepsea șapte zile. Mă trimiteau la izolare, dar pentru mine era ca un concediu. Sigur că era greu și la izolare că două zile îți dădeau să mănânci, două, nu.

Nu aveai pe ce să dormi, trebuia tot timpul să te plimbi, dar noi, care eram tineri, rezistam 5, 6 zile. Seara – vezi, Doamne! – trebuia să ne bage o pătură, dar ne dădeau o cârpă pe care o puneam pe umeri, ne rezemam de perete și prindeam câte două, trei minute de somn. Și simțeam cum mă duc în jos și în momentul în care ajungeam cu genunchiul pe ciment, mă trăgeam, săream în sus și începeam să mă plimb. Era obositor să stai șapte zile fără să poți să stai jos…

(Interviul integral îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 73)