SF. ILARION FELEA | URCUȘUL SUFLETULUI SPRE TABOR

Culmile Taborului

În vecinătatea Nazaretului – locul copilăriei Mântuitorului – Taborul este un munte pe înălţimea căruia contemplăm viaţa religioasă creştină în toată plinătatea şi frumuseţea ei divină. În zarea sufletului nostru, Taborul se arată ca o ţintă, ca o chemare spre culmi de lumină, spre înălţimile vieţii creştine, spre o trăire în apropierea lui Dumnezeu şi în societatea sfinţilor Lui… Viaţa creştină este – şi unde nu este se cuvine şi trebuie să fie – o călătorie spre Tabor, un suiş spre culmile desăvârşirii spirituale, spre Dumnezeu.

Acesta este scopul cărţii şi sfârşitul fericit al vieţii creştine: Taborul, viaţa cu Dumnezeu în lumină fericită şi negrăită. „Scopul îşi alege mijloacele şi sfârşitul încunu­nea­ză opera”, spuneau strămoşii. Privind rostul vieţii în lumina scopului şi a sfârşitului ei, vom simţi cu mai multă putere răspunderile ce le avem în faţa ei şi ne vom dărui cu şi mai multă râvnă la desăvârşirea ei.

Treptele desăvârșirii sufeltului

Spre Tabor are la temelie, ca părţi ale aceluiaşi întreg: curăţirea, luminarea şi desăvârşirea sufletului. Împărţirea cea dintâi, făcută după Sf. Ap. Pavel (1 Cor. 13:13), are mai mult în vedere cunoaşterea sau învăţătura creştină. Împărţirea cea de a doua, consacrată de Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul (Ierarhia bisericească, cap. V, VI, trad. Pr. Iordăchescu, 1953, pp. 121-122 şi 136), cu temeiuri tot aşa de biblice (precum se va vedea la capitolele respective) ca şi cea dintâi, are mai mult în vedere trăirea, experienţa sau viaţa creştină. Întregirea lor nu poate să fie decât binefăcătoare.

În rândul ala treilea, Spre Tabor am dorit să fie un dreptar duhovnicesc, o cale (metodă) de instrucţiuni şi educaţie religioasă morală pentru îmbunătăţirea şi desăvârşirea omului. Mai precis: vrea să fie înseşi metoda, experienţa şi învăţătura sfinţilor pentru formarea omului duhovnicesc, calea mântuirii arătată de Hristos şi urmată de sfinţii Săi. Ce să ceară de la viaţă ştiu aproape toţi oamenii, dar ce să dăm vieţii – ce suntem datori să dăm vieţii – foarte puţini se întreabă (şi puţinii care se întreabă nu au totdeauna la îndemână răspunsurile cuvenite, iar întrebările care rămân fără de răspuns nasc îndoieli şi tulburări mari şi păgubitoare). Deşi de la răspunsul acesta simplu vine tot binele şi tot răul, toată slava şi înfrângerea omului.

După religia creştină, omul este o fiinţă zidită după chipul lui Dumnezeu, menită să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu; este, aşadar, o treaptă de ajungere la Dumnezeu. Cuvintele Evangheliei «fiţi sfinţi…» (1 Petr. 1:15-16) şi «fiţi desăvârşiţi…» ca Dumnezeu (Mt. 5:48) nu sunt spuse numai unora dintre ucenicii Mântuitorului, ci tuturor creştinilor. Tuturor li s-a spus: «faceţi-vă desăvârşiţi… până la măsura deplinătăţii lui Hristos» (Ef. 4:13).

De asemenea, aceste porunci nu sunt date numai ca să intre pe o ureche şi să iasă pe cealaltă, ci ca să intre pe amândouă urechile în sufletul nostru şi acolo să ne lumineze, să ne călăuzească, să devină aluat care să dospească toată frământătura minţii şi a inimii noastre. Dinlăuntrul sufletului vine îndreptarea şi înfrumuseţarea vieţii noastre, înălţarea sau căderea omului. După cârma care vine din­lă­un­tru, de la suflet, întâlnim în viaţă oameni buni, ca îngerii, de care ţi-e drag şi-ţi vine să-i îmbrăţişezi, şi oameni răi, ca dracii, de care nu ştii cum să fugi şi să te ascunzi mai iute.

Cum se poate omul desăvârși?

Spre Tabor ar dori să fie metodica, ştiinţa şi calea desăvârşirii omului. Ar vrea să fie o antropologie a desăvârşirii, o psihologie şi o pedagogie a vieţii religioase morale; o metodă simplă de educaţie, de îmbunătăţire treptată – cât este cu putinţă – a firii omului creştin. Toată învăţătura creştină este privită din punctul de vedere al desăvârşirii. Cum se poate omul desăvârşi? Cum se poate face din fiară om? Cum se face din oameni fiii ai lui Dumnezeu şi fraţi buni întreolaltă? Cum se poate face din omul rău om bun? Cum se poate face din omul trupesc om duhovnicesc? Cum poate creşte omul în harul şi în cunoştinţa Domnului (2 Petr. 3:18)? Asta-i esenţa, aici e scopul a toate, trăirea, viaţa creştină, viaţa religioasă, viaţa duhovnicească, viaţa morală, ascetică şi mistică pentru toţi creştinii.

Drept aceea, iubite cititorule, scris-am această carte – în vremuri de urgie – ca să fie mărturie de mulţumire în faţa lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El şi pra­vi­lă de mustrare, de sfătuire, de îndreptare şi de îndrumare, de curăţire, luminare şi mântuire pentru ticălosul meu suflet şi pentru sufletele tuturor iubiţilor cititori şi ascultători.

Nu este uşor lucru şi puţină ştiinţă să ştii cum să trăieşti. Spre Tabor ne învaţă, ne deprinde să trăim creştineşte, o viaţă după voia lui Dumnezeu.

Sufletul omului este un torent de simţire, o furtună de gânduri, un ocean de valuri, pofte, doruri şi patimi. Cine le poate stăpâni, călăuzi şi limpezi, fără numai Dumnezeu, prin puterile religiei şi ale moralei, care, asemeni mişcărilor neîncetate ale valurilor mării care aruncă gunoaiele la ţărm ca să-i rămână limpezi apele, alungă întunericul şi întină­ciu­nea din suflete prin puterea virtuţilor şi prin lumina harului Său sfinţitor şi mântuitor ca inimile să rămână curate şi liniştite?

Dar și virtute

Religia este vie când membrii sau credincioşii ei au spirit religios viu şi viaţă morală gândită şi trăită. Materia­lis­mul provoacă lupte şi aduce cu sine mizerie morală şi materială. Spiritualismul religiei, dimpotrivă, ajută şi împacă sufletele, mulţumeşte şi linişteşte inimile, clădeşte o societate mai bună, mai dreaptă, mai virtuoasă, mai fericită, arătând tuturor oamenilor calea spre curăţire, luminare şi desăvârşire, fără de care nu poate să existe nici pace, nici mântuire, nici fericire.

Plugarul primeşte toate bunurile şi darurile de la Dumnezeu: pământ, seminţe, ploaie, soare, căldură, lumină. Ce se cere de la el? Numai strădanie, silinţă, muncă pentru ca să lucreze pământul şi să-l stăpânească.

Aşa este şi în viaţa duhovnicească a creştinilor, ca şi în via­ţa trupească a plugarilor. Noi toţi primim în dar de la Dum­ne­zeu: viaţa, sufletul, mintea, voinţa, sănătatea, cuvântul Evangheliei să ne lumineze mintea şi harul Sfântului Duh să ne curăţească şi întărească sufletul. Dar noi ce dăm în schimbul acestor daruri dumnezeieşti? De la noi ce se cere ca să ne mântuim sufletul? Virtute, putere sufletească, efort personal, muncă şi luptă duhovnicească, prin care să rodim şi să înmulţim darurile lui Dumnezeu.

Unii dintre noi suntem răi, pentru că nu rodim darurile lui Dumnezeu, nu dăm de la noi nimic şi aşteptăm numai să primim. Alţii sunt buni, pentru că vor să fie buni; pentru că se ostenesc să se desăvârşească; primesc har şi dau virtute.

Trebuie, deci, să însemnăm că, în strădania spre mântuire şi desăvârşire, omul nu e singur, e ajutat de Dumnezeu – prin învăţătura Evangheliei, prin şcoala Bisericii şi prin harul Sfintelor Taine, prin darul Duhului Sfânt. De aceea totdeauna am adăugat la mijloacele morale naturale şi pe cele harice, supranaturale.

Ghidul spre culmile Taborului

Tot în legătură cu titlul şi conţinutul cărţii este bine să mai însemnăm că desăvârşirea, calea şi urcarea spre Tabor, ca şi Schimbarea la Faţă, nu cere omului o schimbare a sufletului în altă faţă, ci arătarea sufletului în adevărata lui faţă, în frumu­seţea şi în strălucirea lui dumnezeiască. Ta­borul nu schimbă, ci descoperă, dezvăluie faţa cea ade­vă­ra­tă: curată, luminoasă, divină a sufletului. Taborul e culmea curăţirii, luminării şi desăvârşirii sufletului, iar cartea de faţă vrea să fie călăuza noastră spre culmile lui de lumină şi bucurie sfântă; ghidul, tipicul, dreptarul după care se face pregătirea de călătorie, curăţirea, luminarea şi sfinţirea sufletului pentru a ajunge la înălţimea culmilor vieţii duhovniveşti, la unirea şi trăirea fericită cu Dumnezeu.

Mai departe, poate că nu este lipsit de interes să ştim că, după cum în ordinea firească a lucrurilor, orice călătorie are pa­tru momente deosebite: pregătirea, plecarea, călătoria propriu-zisă şi sosirea la ţintă; după cum ciclul sau cununa anului are patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna şi iarna şi după cum însăşi viaţa are patru vârste deosebite: copilăria, tinereţea, bărbăţia şi bătrâneţea, tot aşa şi lucrarea Spre Tabor cuprinde patru părţi în patru volume: Pregătirea, Curăţirea, Luminarea şi Desăvâr­şi­rea.

Pregătirea de urcuș

În partea întâi sau Pregătirea (de călătorie) este tratată problema despre viaţa şi desăvârşirea duhovnicească, problemă care, după cum am anticipat, este centrală şi finală în cuprinsul cărţii. După ce ne-am lămurit: ce este viaţa şi ce este omul, care este scopul vieţii omului şi cum a fost viaţa omului în rai, am arătat că înlăuntrul omului zvâcneşte mereu un suspin al inimii, un dor nestins după o viaţă curată, după o viaţă rânduită şi trăită în Duhul lui Dumnezeu.

Când acest dor este înăbuşit, inima se împarte şi devine teatrul unui război nevăzut între bine şi rău, un câmp de luptă pentru împărăţia lui Dumnezeu. Dorinţa desă­vârşirii se întâlneşte cu porunca, datoria, trebuinţa şi putinţa desăvârşirii. Toate sunt date şi cuprinse în Evanghelia mântuirii noastre. Dar sunt şi arătate şi piedicile care stau în calea desăvârşirii, mântuirii şi fericirii omului: ispita, pofta, plăcerea, păcatul şi patima, toate vădite şi dezbătute după însemnătatea lor, în nu mai puţin de 42 de meditaţii care ne arată cum este viaţa omului în stare de păcat. În contrast cu piedicile, am înşirat mijloacele şi am arătat icoanele vii sau modelele desăvârşirii, aşa cum le vedem şi le cunoaştem în Vieţile Sfinţilor.

Aceasta e partea pregătitoare a lucrării (vol. I), partea în care sunt date problemele vieţii şi ale desăvârşirii spi­rituale, temele ei generale, fără a fi decât în parte dezlegate.

Despătimirea prin curățire și luminare

Partea a II-a sau Curăţirea ne învaţă şi ne deprinde cu mijloacele duhovniceşti prin care se face curăţirea şi îndreptarea sufletului. Ele sunt: nevoinţele trupului (înfrânarea, postul şi munca), paza simţurilor, a gândurilor minţii şi ale inimii, întărirea voinţei în direcţia binelui, şcoala durerii şi Sfintele Taine curăţitoare de suflet, adică Sfântul Botez, Sfânta Cununie, Sfânta Pocăinţă, Sfântul Maslu şi rugăciunea.

Partea a III-a sau Luminarea ne învaţă şi ne deprinde cu luminarea sufletului prin sfaturile duhovnicului, de care e dator să asculte fiecare creştin, prin cărţile duhovniceşti, care ne îndrumă spre o viaţă după voia lui Dumnezeu, prin crezul Bisericii, prin poruncile lui Hristos, prin virtuţile Evangheliei (contrarele păcatelor), prin făgăduinţele biblice, prin canoanele Bisericii, prin trezirea minţii sau gândirea evlavioasă (meditaţia), prin darurile Sfântului Mir şi prin rugăciune.

Cum ajungem la desăvârșire?

Partea a IV-a şi ultima sau Desăvârşirea cuprinde mijloacele dumnezeieşti prin care se înfăptuieşte sfinţirea şi desăvârşirea sufletului. Ţinând seama că desăvârşirea deplină este mai mult dăruită decât dobândită, în acest volum avem să vedem şi să cunoaştem: ce este viaţa cu Dumnezeu, adică: Viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt – Duhul lui Dumnezeu în viaţa omului, ce este Biserica, Sfânta Cuminecătură şi Sfânta Liturghie prin care se mij­loceşte şi se împărtăşeşte omului dumnezeiescul Dar – viaţa cu Dumnezeu.

Încheierea o facem sus pe culmi, încercând să lămurim în zece subiecte: Cum este viaţa duhovnicească pe Tabor, în faţa lui Dumnezeu şi în societatea sfinţilor. Subiectele acestor meditaţii sunt: arătarea (prezenţa) lui Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu, nunta duhovnicească, îndumnezeirea, extazul religios, bucuria trăirii în Dumnezeu, pacea sufletului şi desăvârşirea prin rugăciune.

Aşa am văzut şi aşa vestim calea mântuirii (FA 16:17), calea arătată de Hristos Dumnezeu şi urmată de sfinţii Săi; care ne cheamă să o urmăm ca pe înseşi voia lui Dumnezeu.

Curăţirea, luminarea şi desăvârşirea vor să ne arate cum este sau cum ar trebui să fie viaţa omului în lumina harului sau cum şi prin ce metode şi mijloace scapă omul din robia întunericului şi a morţii ca să trăiască în libertatea luminii şi a vieţii cu Dumnezeu, plan mare, program de lucru pentru toată viaţa unui om (paralel cu celelalte obligaţii familiale, profesionale şi sociale).

Volumul I e răspunsul sufletului la chemarea Dom­nu­lui: «Veniţi la Mine…» (Mt. 11:28). Volumul II e răspunsul omului la cuvintele Domnului: «Eu sunt Calea» (In. 19:6). Volumul III e răspunsul omului la cuvintele Domnului: «Eu sunt Adevărul», «Eu sunt Lumina» (In. 8:12). Şi volumul IV e răspunsul Evangheliei Domnului la trebuinţele de mântuire ale omului «Eu sunt … Viaţa» (In. 14:6), viaţa adevărată, viaţa desăvârşită, viaţa dumnezeiască.

Cu acest cuprins, lucrarea Spre Tabor s-ar mai putea numi şi Mântuirea. Desăvârşirea implică mântuirea. Mijloacele desăvârşirii sunt şi ale mântuirii. Curăţirea, luminarea şi desăvârşirea laolaltă fac mântuirea. Toate subiectele au în vedere mântuirea, au un scop soteriologic[1]. Hristos, Evanghelia, Biserica, Tainele, Crezul, poruncile, virtuţile, toate adunate laolaltă şi înfăptuite ne dau mântuirea. Culmea şi coroana tuturor este sfinţirea sufletului, mântuirea.

Arătarea Dumnezeirii pe Tabor

După ce s-a coborât de pe muntele Taborului, unde Iisus Hristos şi-a arătat slava Dumnezeirii, mulţimea ucenicilor «văzându-L s-a înfiorat şi alergând, s-a închinat Lui» (Mc. 9:15). Se pare că închinarea aceasta e cel dintâi cult religios, pe care învăţăceii l-au adus Mântuitorului. Frumuseţea dumnezeiască a feţei Lui i-a înfiorat şi din iubire şi cucernicie i-au adus închinare, cult.

După cum ne spune Apocalipsul, cult religios aduc lui Iisus Hristos, Fiului ca şi Tatălui, toţi îngerii şi toate fiinţele din cer şi de pe pământ, din mare şi de sub pământ care în cor strigă: „Celui ce şade pe tron (Tatălui) şi Mielului (Fiului) fie binecuvântarea şi cinstea şi mărirea şi puterea, în vecii vecilor” (Apoc. 5:10-14). În conglăsuire cu gândul, cultul şi cântul acesta sunt şi graiurile Sfinţilor Apostoli.

Sf. Pavel scrie Filipenilor – şi prin ei la toţi oamenii: «Întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt, şi să mărturisească toată limba, că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl»(Filip.2:10-11).

Tot cu gândul la cinstirea în cult a Domnului nostru Iisus Hristos, Sf. Petru scrie: «Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se mărească, prin Iisus Hristos, căruia îi este mărirea şi stăpânirea în vecii vecilor» (1 Petru 4:11). Cuvintele acestea au intrat ca încheiere, aproape în toate rugăciunile Bisericii.

Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit care şi-a plecat capul pe pieptul odihnitor al Domnului la Cina cea de Taină, în semn de adorare – spune: «Noi am văzut cu ochii noştri şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii. Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu.»

 Totul în Hristos

A mărturisi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, înseamnă a ne pleca genunchii şi a ne ruga înaintea Lui; înseamnă a crede în El şi în Evanghelia Lui, în jertfa şi în Biserica Lui; înseamnă a-i face loc în inimă şi a-i aduce cult în Biserică; înseamnă a trăi cu El, şi în El, ca mlădiţele cu viţa şi ramurile cu rădăcinile măslinului; ca făina în aluatul din care se dospeşte pâinea. Înseamnă a primi pe Dumnezeu în templul inimii şi a rămâne în El.

«Fără de Mine nu puteţi face nimic…» (In. 15:5) de la Hristos ne vin toate darurile, toate bunurile şi bucuriile Sfântului Duh. Prin Hristos avem toate, fără de El nu avem nimic. Fără Hristos, pescarii toată noaptea s-au ostenit şi au rămas cu mrejele goale; cu ajutorul Domnului   Hristos, şi-au umplut mrejele şi corăbiile de mulţimea peştilor. (Lc. 5: 5-7). Tabloul cel din urmă a marelui pictor Rafael († 1520)- „un suprem adio, artei şi vieţii” – înfăţişează Schimbarea la faţă. Deasupra Taborului un noian de nori şi de taină. Mântuitorul între proorocii Moise şi Ilie. Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, în beţia fericirii, stau culcaţi, orbiţi şi copleşiţi de strălucirea luminii dumnezeieşti. La poalele muntelui, ceilalţi apostoli, înconjuraţi de popor încearcă zadarnic să vindece un copil stăpânit de duhul cel rău (Mat. 17:1-21). Cu Hristos trăim în beţia fericirii, ca Apostolii pe Tabor; fără Hristos Domnul, suntem cu totul neputincioşi. Cu Hristos, omenirea s-a civilizat: a ieşit din barbarie şi din păgânism la lumina culturii şi a moralei. Fără Hristos, omul se întoarce iarăşi la firea animalelor sălbatice. Cu Hristos ajungem la cel mai înalt grad de fericire şi mulţumire cât se poate atinge pe pământ; fără Hristos auzim numai vaiuri şi strigăte de neputinţă: Doamne, toată noaptea ne-am ostenit în zadar…. Doamne, mântuieşte-ne că pierim…  Doamne, ajută neputinţei noastre…

Fă, Doamne, ca toţi paşii vieţii noastre să se îndrepteze spre înălţimile Taborului, pe treptele şi căile de lumină ale curăţirii, ale sfinţirii şi ale desăvârşirii duhovniceşti, ca viaţa noastră – şi pe pământ şi în cer – să fie frumoasă, ca o zi de primăvară, limpede şi lină, asemenea unui râu ce curge prin grădini înverzite şi înflorite… (Cartea de rugăciuni, Bucureşti, 1951, p. 88).

Să putem şi noi rosti ca şi Apostolul Petru, când era beat de fericire: «Doamne, bine e să fim aici!…» (Mt. 17:4).

(Extras din Opera „Spre Tabor”, de Sf. Ilarion Felea)