PR. DIONISIE IGNAT | CERTURILE DINTRE NOI ȘI CE PUTEM ÎNVĂȚA DIN ELE

Părintele Arhim. Dionisie Ignat, duhovnicul Mănăstirii de maici, „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” din Albac, județul Alba, ne descoperă pricinile duhovnicești pentru care Dumnezeu îngăduie să avem certuri și tulburări în familie, ori în comunitatea în care trăim și cum putem să întoarcem toate aceste ispite spre folosul nostru și al celor din jur. PR. DIONISIE IGNAT | CERTURILE DINTRE NOI ȘI CE PUTEM ÎNVĂȚA DIN ELE

Conflictele și certurile dintre noi

Dumnezeu vrea să-i unească pe soți în iubire, în același duh. Dumnezeu vrea să-i unească pe frați, pe surori în mănăstire, în același duh, ca toți să fie una. Acesta este scopul lui Dumnezeu cu noi, ca toți să fie una. Diavolul, însă caută să dezbine. Scopul lui Dumnezeu este să ne unească, iar scopul diavolului este să ne despartă, să ne separe. Și-atunci, dracul, ca să separe, se folosește de „lumea” dinlăuntrul nostru și începe să scoată la suprafață patimile și lovesc în ceilalți. Ceilalți, dacă nu sunt nici ei întăriți, se supără și lovesc și ei, înapoi și, de-aici conflictele, certurile.

Și atunci, vine Sf. Dorotei al Gazei, mi se pare și dă exemplul acesta, că „omul este ca o sticlă. Cineva care îi face ceva, sau îl jignește, e ca și când ar arunca cu o piatră și ar sparge sticla. Vina lui este că a spart sticla, dar nu-i vina lui ce curge din sticlă”. Când tu mă provoci cu ceva și eu încep să mă enervez, să țip la tine, să scot din gură nu știu ce cuvinte, aia e problema mea.

Dumnezeu îngăduie dracului să ne provoace, tocmai ca să vedem ce iese din noi. Certurile în familie, certurile în mănăstire, sunt îngăduite de Dumnezeu și au ca scop să ne vedem pe noi înșine, să ne descoperim. Dacă n-ai fi tu să mă provoci într-un anumit fel, eu n-aș putea să văd că sunt mânios, ranchiunos, etc. Tulburarea care vine la noi, are ca scop să mă văd pe mine.

Cum depășim tulburările?

După fiecare ceartă, eu stau și mă gândesc care a fost reacția mea. Ca să mă sfințesc, trebuie să mă curăț. Ca să mă curăț, trebuie să văd ce iese din mine. Ca să văd ce iese din mine, trebuie să fie cineva care să mă provoace. Ca să mă provoace cineva, trebuie să fie și un drac care să știe unde să lovească ca să mă provoace.

Dacă omul învață să se raporteze duhovnicește la tot ceea ce se întâmplă, sporește. Altfel, rămâne la o înțelegere moralistă. De aceea, nu înaintăm și nu sporim, pentru că luăm totul la nivelul de emoții și sentimente, la nivelul lumii.

Sf. Ap. Pavel vorbește despre omul trupesc și omul sufletesc, dar se referă la același om-lumesc. Atâta timp cât eu am sentimente de ură față de tine, e clar că sunt un om lumesc. Ura este un sentiment, ține de suflet, dar ține de omul lumesc. Mie mi se pare că e simplu să gândești așa, adică nu simplu, e logic. „Doamne, Tu ești deasupra, Tu ești atotvăzător. Tu știi ce s-o întâmplat acum?”. „Normal că știu”, zice Dumnezeu. „Ești Tatăl meu și mă iubești?”. „Da!” „Dacă tu ai văzut și știi și ai îngăduit să mi se facă rău, înseamnă că răul care mi s-a făcut este spre folosul meu. Acum, luminează-mă să înțeleg care este lecția, ce trebuie să învăț!”.

Și atunci Dumnezeu poate să spună: „Gura tăcută, pacea făcută!” sau „Ține limba după dinți, dacă vrei să ajungi la sfinți!”. Simplu, sfaturi bătrânești!

Starea de bucurie

Starea duhovnicească este o stare de bucurie. Un călugăr trist este un trist călugăr. Zicea Părintele Arsenie Boca că un creștin trist, este un creștin cu luminile stinse. Vrăjmașului nu-i plac oamenii bucuroși, pentru că nu-i poate manipula. Nu-i poate arunca în tristețe și în deznădejde. Eu cred că ăsta este avantajul nostru, mă refer acum la poporul nostru. Cred că suntem singurul popor din lume care are în gena lui capacitatea de a face haz de necaz.

Părintele Emilianos zice că rugăciunea este o stare a duhului.

Gândul bun

Am cunoscut, demult, un părinte pustnic, din zona Neamțului. Îi spuneau părintele Gheorghe de la Chirițeni. A fost înmormântat la Mănăstirea la Bistrița pentru că pustnicise în zona aceea.  Acest părinte venea odată cu trenul de la Vâlcea spre Sibiu și tocmai din gară, de la Turnu, se urcaseră niște tineri, care coborau de pe Vârful Cozia. Erau cu chitară. Erau într-un vagon comun.

Au început, veseli, să cânte, să râdă, dar niște oameni din vagon s-au supărat pe ei și ziceau: „Uite, nesimțiții! Ei nu văd că nu sunt singuri în compartiment, de ce fac gălăgie?”.

Și povestea părintele Gheorghe: „Eu am stat un pic și i-am ascultat. Cântau frumos! Ascultându-i, mi-a venit un gând: Doamne, dacă tinerii ăștia, în lume, cântă așa de frumos, oare cum vor fi cântând îngerii în cer? Și așa, cu acest gând, am fost răpit cu mintea în cer, încât nu știu când am ajuns la Sibiu. Cert este că m-a trezit omul care făcea curățenie în tren”.

Vedeți ce înseamnă un gând bun? Cum a rămas cu mintea acolo, lipită de starea de sus, îngerească!…

Putem evita multe rele cu o rugăciune, cu pace, cu înțelegere și cu lepădarea voii proprii. Eu, când făceam câte o prostie, în armată, știam că mă așteaptă pedepse. Și atunci băteam trei pași de defilare, salutam și ziceam: „Iartă-mă, stăpâne, că sunt mic și prost! Ăăăă”… Cu asta, imediat mă ierta: Fugi, mă, de aici!”. Te smerești și dezarmezi. Când te smerești, îl dezarmezi pe vrăjmașul și nu are ce să-ți mai facă. Dacă învățăm să ne smerim și să comunicăm, rezolvăm multe probleme.

(Interviul integral în puteți citi în Revista Atitudini Nr. 96)