SF. IOAN EVANGHELISTUL | DE CE FIUL TUNETULUI?

Sf. Ioan, Boanerghes, fiul tunetului

Și le-a pus lor numele Boanerghes, care înseamnă fiii tunetului. Spun unii că tunetul este odrasla unui vânt furtunos care, odată pătruns în nori, neavând pe unde să-și croiască ieșirea, prin ciocnirea norilor lucrează fulgerul, iar prin ruperea lor, lucrează tunetul. Dar zicând cineva că din tunet, tunet se naște, nu abate cuvântul în afară de ceea ce se cuvine, dacă e adevărat că așa cum este născătorul, așa este și născutul. Prin urmare, ce rezultă de aici? Că Apostolul, ca un răsunet al Duhului Sfânt, este numit fiul tunetului, fulgerând și totodată tunându-ne nouă cele dumnezeiești, ca și cum și-ar croi drum din norii dumnezeiescului har.

Dar să vedem, dacă vreți, care sunt tunetele, în primul rând, astfel ca și mai mult să admirăm puterea celui numit cu acest nume. La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul[1]. O, dumnezeiască grăire cu mare glas! Căci nu se uimesc oamenii atât de bubuitul tunetului, cât de teologia lui Ioan, căci și cele cerești s-au uimit împreună cu cei de pe pământ, dacă și acelea primesc învățătura de la Ioan. Căci zice: Pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri[2]. Dar cel ce a descris [în Scriptură] cele ce cad sub simțire, a pus cerul înaintea tuturor făpturilor: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul[3].

Căci nici n-ar fi fost cu putință ochiului, care este cel dintâi dintre simțurile noastre să-și întindă vederea dincolo de înălțimea cerului. Pentru aceea, în mod potrivit cu simțirea noastră, pune înainte creația cerului, în timp ce toate celelalte își urmează în ordine unele altora. Dar Ioan, fiindcă își făcea descrierea mai presus de simțire, nu a pus la început cerul și pământul, ci pe Făcătorul cerului și totodată al tuturor minților celor supracerești, zicând: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul[4].

Înălțimea minții Sfântului Ioan 

Ai văzut la ce înălțime nesfârșită și-a ridicat ochiul minții? Căci fixându-ne în minte, ca un fel de tărie înțelegătoare, întreitul acela „era”, ca mintea să înainteze până aici, ca într-o izbucnire de lumină, fiind și ea cea dintâi dintre puterile sufletului și nestându-i în fire să se înalțe dincolo de cele văzute – căci i s-ar părea că merge în gol din pricina preocupării cu lucruri cu neputință de atins –, ci ca și cum s-ar odihni din tânjirea ei, se întoarce iarăși în urmă, la cele de sub făptura văzută, cu care este înrudită, privind creaturile și slăvindu-L pe Artistul-Creator, ca fiind Unul Dumnezeu fără de început în trei Ipostasuri, pe Cel ce stăpânește peste toate cele ce sunt.

Care sunt acestea? Serafimii, Heruvimii, Tronurile, Puterile, Stăpâniile, Domniile, Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii. Apoi cele ce cad sub simțuri, cerul, soarele, luna, stelele, aerul, pământul, marea, animalele de uscat, cele din mare, cele din văzduh, pomii, plantele, pe scurt, toată firea însuflețită sau neînsuflețită. Căci pe toate acestea și orice altceva dintre cele două lumi, pe care nu le-am mai numit, le-am arătat pe toate prin sinecdocă, prin faptul că am spus: Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut[5]. Căci pentru ce trebuie să vorbim de prisos față de purtătorii de Dumnezeu care au cercetat în amănunt, în modul cel mai insuflat de Dumnezeu, toată teologia, de la care ne-au parvenit și nouă, cățelușii, abia niște fărâmituri?

O, teologie care a făcut să răsune mai puternic decât tunetul dogmele cele cerești! O, rostire care a venit asupra a toată lumea mai repede ca fulgerul! Minunată este cunoștința Ta mai presus de mine[6]. Și să spună oricine către Ioan, cel asemenea lui Dumnezeu, către cel ce a cuprins lărgimea cea de sub cer cu propovăduirile, către cel ce a umblat pe urmele Adâncului înțelepciunii cu gândirile, prin care porțile iadului sunt nimicite prin plinirea cuvântului lui Dumnezeu și prin care a răsărit soarele Ortodoxiei. Prin care înțelepciunea lumii este făcută nebună, și toate marginile se umplu de înțelepciunea lui Dumnezeu. Când ritorii și sofiștii se scufundau, teologia lui Ioan împărățea. Și nu știu ce cuvânt să mai spun vrednic de măreția preaînălțată a Apostolului sau dacă să cedez sfânta laudă celor care l-au lăudat pe el mai înainte cu sfinte guri.

(Extras din cartea IOAN EVGHENICUL – Imn acatist către SFÂNTUL IOAN TEOLOGUL)

[1] In. 1, 1.

[2]Efes. 3, 10.

[3] Fc. 1, 1.

[4] In. 1, 1.

[5] In. 1, 3.

[6] Ps. 138, 6.