SF. ILARION FELEA | DE CE ESTE NEVOIE DE DURERE CA SĂ NE VINDECĂM?

Suferința și statornicia binelui

„Fără suferinţă nimeni nu e statornic în bine”

(Sf Isaac Sirul)

Pe lângă dezlipirea de lumea trecătoare şi întoarcerea la Dumnezeu, mai avem şi alte binefaceri ale suferinţei. Ca să ajungă la fericire, oamenii caută fără încetare, în ştiinţă, în filozofie, în morală, în religie, în artă, şi peste tot în lume adevărul şi ceea ce încununează adevărul: gloria. Dar şi adevărul şi gloria se află în durere, ca apa în stâncă. Dumnezeu a rânduit să ne veselim cu lacrimi de cele mai mari cuceriri, de cele mai aprige munci, de cele mai mari bucurii. Adevărul, gloria, plăcerile cele mai mari, ne fac să plângem. Şi adevărul şi gloria, ca şi toate bucuriile şi înţelepciunile se măsoară cu suferinţa. E bogat cine a dăruit totul, cine şi-a legat sufletul de Dumnezeu, mare cine e smerit şi înţelept cine a păţit multe, a învăţat multe, a suferit mult. Dacă durerea nu ne-ar învăţa, am fi mai răi ca tigrii; beţia ideilor, a părerilor şi a patimilor ne-ar otrăvi şi înrăi, până la moarte.

Astfel, ispăşirea păcatelor este altă binefacere a suferinţei. Păcatul e pricină de durere, iar durerea pricină de ispăşire şi curăţire. Din pricina păcatului suferă omul durere în inima sa ziua şi noaptea (Ps. 12:2); fărădelegile fac pe om să răcnească de durere. «Toţi prietenii tăi te-au uitat şi nu te mai caută; căci Eu te-am bătut cu lovituri neprieteneşti, cu pedeapsă crudă pentru mulţimea fărădelegilor tale, pentru că se înmulţiseră păcatele tale. Ce răcneşti tu din pricina rănilor tale şi din pricina durerilor tale celor crude? După mulţimea fărădelegilor tale ţi-am făcut acestea, pentru că se înmulţiseră păcatele tale», zice Domnul (Ier. 30:14-15).

Păcatul ca pricină a suferinței

«Înainte de a suferi am păcătuit, dar acum păzesc cuvântul», se spovedeşte cântăreţul de Psalmi (Ps. 118:67). Durerea e contrarul păcatului şi frâna păcatului: «Cine a suferit cu trupul încetează a mai păcătui» (1 Petr. 4:1). Suferinţa e pahar cu leacuri amare, dar vindecătoare, leacuri pentru ispăşirea păcatelor şi pentru mântuirea sufletelor. Durerea curăţeşte sufletul cum lămureşte focul argintul; «am trecut prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos pe noi la odihnă» (Ps. 65:9-11).

Prin păcat supărăm pe Dumnezeu şi ne despărţim de El, prin suferinţă ne reculegem şi ne întoarcem din nou spre El. După ce vindecă pe slăbănogul de la Vitezda, Mântuitorul îi spune: «Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău» (In. 5:14). Dovadă că pricina bolii lui fusese abaterea de la legea morală, păcatul. Chiar şi un înţelept din vechime (ca Epictet) recunoaşte că: „Suferinţa nu există decât acolo unde este greşeală”. Suferinţa topeşte, ispăşeşte şi curăţă păcatele. Din şcoala durerii omul iese mai bun, mai iertător, mai credincios. Tot din şcoala durerii a ieşit proverbul că „păcatele nu se iartă, ci se ispăşesc”. Suferinţele sunt paşi grei spre culmi înalte, trepte spre zări mai largi, prilejuri de înnoire, popasuri de sfinţire şi înviere.

Când era pe patul de suferinţă, aproape de moarte, Sf. Nifon episcopul Constanţianei (pomenit pe 23 decembrie) a fost întrebat de ucenicul său Atanasie:

• „Părinte, care este folosul bolii şi al durerii?” Iar fericitul i-a răspuns:

• „Precum se curăţă aurul de rugină în foc, aşa şi boala curăţeşte pe om de păcatele sale”[1].

De aceea suferinţele sunt trebuitoare şi mântuitoare.

Suferința și virtutea

Dobândirea virtuţilor vieţii duhovniceşti tot prin durere se lucrează. Durere e şcoala virtuţilor. Nu se poate nici câştiga, nici întări virtutea fără necazuri, fără greutăţi, fără suferinţe. Calea virtuţii – calea cea îngustă pe care merg cei puţini (Mt. 7:14), trece prin spinii durerilor. Biruinţa greutăţilor e semn de sănătate şi putere morală. Numai cine trece biruitor prin încercarea durerii primeşte pecetea virtuţii. „Precum ceara, dacă nu e încălzită şi înmuiată multă vreme, nu poate primi pecetea întipărită în ea, aşa şi omul nu poate primi pecetea virtuţii lui Dumnezeu, dacă nu e cercat prin dureri şi neputinţe”[2]. «Puterea lui Dumnezeu în neputinţe se desăvârşeşte» (2 Cor. 12:9). În dureri cresc şi rodesc toate virtuţile; în dureri se întăreşte şi se desăvârşeşte credinţa, nădejdea, iubirea, smerenia[3], evlavia, bunătatea şi cu deosebire răbdarea, îndelungă-răbdarea creştină.

«Necazul aduce răbdare»(Rom. 5:3). Necazurile şi suferinţele ne învaţă să fim îndelung răbdători: «Cine rabdă până la sfârşit (încercările durerilor) acela se va mântui» (Mt. 24:13). În revolte, în războaie şi fapte pripite mulţi îşi pierd capetele şi sufletele. Marii cotropitori de ţări (Alexandru cel Mare, Ghinghis-Han, Tamerlan, Napoleon) au folosit toate mijloacele ca lumea să se închine în faţa lor şi nu au reuşit. Iisus şi Apostolii au purtat crucea suferinţei până la moarte şi au reuşit. Cu cât au fost mai cumplite suferinţele şi mai greu încercate virtuţile, cu atât slava a fost mai mare.

Iisus încă de pe cruce este mărturisit de tâlhar şi de sutaş, de morţi şi de stihiile pământului. Dumnezeu ceartă drepţii, pune la încercare virtuţile lor, ca mai mult să-i răsplătească. Boii de jug sunt împovăraţi; cei de tăiere sunt îngrăşaţi. Pomii roditori se scutură şi se lovesc de toţi oamenii; cei neroditori se taie şi se ard. Ispitit şi aproape deznădăjduit, un psalmist şovăie în credinţă şi râvneşte soarta păcătoşilor: «că nu au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate»; nu sunt puşi la necazuri, ci râd, huzuresc şi clevetesc pe alţii, până când, mergând la biserică, a înţeles şi s-a încredinţat, că Dumnezeu, pentru vicleşugul şi fărădelegile lor, i-a pus pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie (Ps. 72). Abia târziu, la sfârşit, înţelege rostul suferinţei în viaţa drepţilor şi a belşugului în viaţa păcătoşilor.

În virtutea răbdării se înţelepţesc minţile şi se mântuiesc sufletele: «Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre» (Lc. 21:19). «Răbdarea trece marea». «Răbdarea biruieşte norocul» (Pilde). Făgăduinţele, marile biruinţe, slava şi toate bunurile cereşti sunt ascunse în suferinţe, ca sâmburele în sămânţă, spune Sf. Macarie cel Mare[4]. De aceea toate durerile şi suferinţele trebuie primite şi răbdate, îndurate în linişte, ca nişte operaţii aducătoare de sănătate; fără ţipete şi fără tânguire. Creştinul îndură „bărbăteşte şi cu răbdare durerea ce i se pricinuieşte, fără să ţipe sau să se tânguiască, ci stăpânindu-se”. Căci „aceeaşi durere o are cel ce ţipă şi cel ce nu ţipă; cel ce produce zgomot ca şi cel ce nu produce zgomot”, cu deosebirea că cel ce se vaită şi face zgomot cu durerea lui tulbură pe cei ce-l ascultă şi arată lipsă de creştere bună – spune tot Sf. Macarie cel Mare[5]. Răbdarea în suferinţă este „îmbinarea tuturor virtuţilor”; nici o virtute nu stă fără ea. Virtutea aceasta a desăvârşit pe Iov (Iac. 5:11)[6].

Dar nu numai îndelunga răbdare, ci toate virtuţile creştine se învaţă în şcoala durerii. „Cu suspine au intrat toate virtuţile în această lume” – spunea Avva Pimen. Fierul plugului atunci străluceşte mai bine când răstoarnă mai multe brazde. Sufletul omului atunci străluceşte mai frumos în podoabele virtuţilor când rabdă în tăcere şi cu iubire mai multe dureri. Altfel rugineşte ca şi fierul plugului în nelucrare[7].

Răbdarea necazurilor

De ce iese din calea lui Dumnezeu, calea virtuţilor, cel ce se abate de la fapte bune, din pricina ispitelor? – întreabă Sf. Isaac Sirul. Şi tot el răspunde: Pentru că nu-i dat nimănui să se apropie de Dumnezeu fără suferinţă, căci fără suferinţă nimeni nu e statornic în bine[8].

Mângâierea şi bucuria sufletului este altă răsplată a suferinţei. După Sf. Ioan Scărarul, mângâierea este răsuflarea sufletului celui chinuit, care ca un prunc în sine-şi plânge şi cu veselie zâmbeşte[9]. După ce am trecut prin suferinţe, toţi ne simţim şi mulţumim lui Dumnezeu, cu recunoştinţă, ca pentru o binefacere. Se vede că durerea ne-a fost de un oarecare folos. Suferinţa e maica bucuriei. Răscumpărarea e legată de osândă, mântuirea de robie şi bucuria de suferinţă. Mesia, Mântuitorul, înainte de a mântui suflete, îndură suferinţele tuturor sufletelor. Ca să ne arate învierea, mai întâi primeşte crucea; ca să ne dăruiască raiul, mai întâi străbate adâncurile iadului. Abia atunci îi spune Tatăl: «Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale» (Ps. 109:11; Evr. 1:13).

Viaţa veşnică tot prin mijlocirea suferinţelor se dobândeşte. «…că prin multe suferinţe se cade nouă să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu» (FA 14:22). Prin necazuri şi suferinţe vremelnice, ispăşim greşelile, ne mântuim de muncile veşnice, dobândim viaţa cerească şi fericirea cea veşnică. «Nu pot să stea în cumpănă pătimirile de acum cu slava care ni se va descoperi» (Rom. 8:18). Gândul la răsplată uşurează greutatea muncii. În spinii suferinţelor aflăm pe Hristos şi raiul. Cu cât e mai mare suferinţa, cu atât va fi mai mare slava şi fericirea. „Socoteşte că făgăduinţele şi slava şi bucuria de bunătăţile cereşti sunt ascunse în necazuri, în pătimiri, în răbdare şi credinţă. Căci şi grâul aruncat în pământ, sau sămânţa de pom sădită, e de trebuinţă, aşa zicând, să cadă în putreziciune şi necinste şi apoi să primească podoaba veşmântului şi rodul înmulţit”[10].

De aceea, creştine, în suferinţă, roagă-te şi rabdă; fii stăruitor în rugăciune şi îndelung răbdător în suferinţă. «Cheamă-Mă la vreme de necaz şi te voi mântui şi Mă vei preamări» (Ps. 49:15). Sunt cruci văzute şi cruci nevăzute, lăuntrice. Şi pe unele şi pe celelalte să le purtăm cu răbdare şi să le îmbrăţişăm cu ardoare, ca martirii. Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic (cinstiţi pe 13 ianuarie), când erau duşi la moarte, să fie înecaţi în Dunăre, cântau de bucurie Doxologia cea mare: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace …»[11]. Suferinţa e cea mai dulce deprindere a iubirii şi cea mai mare răsplată a iubirii. Cine iubeşte mult, suferă mult. Iubirea face martirii să nu simtă loviturile biciului, flăcările focului şi usturimea rănilor. Suferinţa e semn de iubire, de îndreptare, de ispăşire, de înţelepţire şi de mântuire. Cine nu se îndreaptă prin suferinţe e pierdut, e putred, e netrebnic. Cine suferă trebuie iubit şi respectat, că poartă ca şi Apostolul (Gal. 6:17) rănile Domnului.

Unica ta plăcere, creştine, să fie dobândirea virtuţilor şi darurilor dumnezeieşti; unica ta durere să fie pierderea lor[12].

[1] Vieţile Sfinţilor, vol. VII, p. 271.

[2] Cuv. Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, p. 271.

[3] Până când n-a ajuns omul la smerenie, „pecetea duhului nu-i pusă pe actul lui de libertate”, până atunci e rob şi lucrează de frică. Toate suferinţele, necazurile, bolile, vin omului ca să-l smerească, să se trezească, să cugete … De aceea e dator să mulţumească pentru toate la Dumnezeu, că nu l-a părăsit (Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 21, ms., p. 92).

[4] „Tocmai pentru aceasta stau la mijloc ispitele şi încercările cele multe, supărările şi luptele şi picăturile de sudoare, pentru ca să se vădească, cine a iubit numai pe Dumnezeu singur cu adevărat până la moarte, cu toată voinţa şi din toată puterea lui … Căci făgăduinţele şi mărirea şi obţinerea bunurilor cereşti stau ascunse în necazuri şi suferinţe, în răbdare şi credinţă, ca sâmburele în sămânţă ce o aruncă cineva în ogor, sau ce este pe copacul acoperit de spini sau creşte în loc mocirlos” – op. cit., p. 39.

[5] Ibidem, p.44.

[6] Sf. Petru Damaschinul, ms., p. 139.

[7] Un minunat şi mişcător exemplu de smerenie şi de îndelungă-răbdare în suferinţe; a se vedea viaţa şi patimile Sf. Eustaţiu Plachida, a soţiei sale şi a fiilor lor, pomeniţi la 20 septembrie. – Vieţile Sfinţilor, vol. V, pp. 295-304.

[8] Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 85, ms., p. 274.

[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VIII.

[10] Sf. Simeon Metafrastul, Despre desăvârşirea în duh, ms., cap 60, p. 28.

[11] Vieţile Sfinţilor, vol. I, pp. 132-133.

[12] Filocalia 2, p. 278.

(Extras din Opera „Spre Tabor”, Sf. Ilarion Felea)