MAICA STAREȚĂ MARINA | L-AM VĂZUT PE PĂRINTELE ARSENIE VIU PRINTRE FLORI

„M-am ridicat de jos și l-am văzut pe Părintele viu, între flori.”

Sfaturile Pr. Arsenie despre rugăciune

Ce vă spunea Sfântul Arsenie despre rugăciune, despre slujbele Bisericii?

Părintele sfânt ne vorbea mereu despre rugăciune, dar mai cu seamă ne ajuta să înțelegem ce este, de fapt, rugăciunea și ce înseamnă să fii în rugăciune. Eu, în perioada când eram studentă, făceam și de rând la bucătărie, făceam și multe alte ascultări. Aveam multă dragoste pentru ascultare, dar nu aveam putere, fizic, să ajung și la slujbe de la început, să-mi fac și ascultarea, să învăț și pentru facultate și din cauza asta mă mai mâhneam.

Odată, Părintele mi-a dat un răspuns care mi-a adus multă lumină și pace în suflet, încât nu am mai avut niciodată îndoiala că pe toate le facem înaintea Domnului. Ceea ce aduce, însă, starea de rugăciune, este în dependență de inima cu care le facem. Părintele Arsenie ne spunea că Dumnezeu se uită la inima noastră, cu câtă râvnă și dragoste ne facem ascultarea și că atunci când le facem pe toate cu conștiință și dragoste, toată osteneala noastră se face rugăciune înaintea Lui. Părintele se silea să ne educe duhovnicește, să ne scape de bădărănia sufletească și de năravul rău.

„Te-am auzit, mă!”

După ce a plecat Părintele la Domnul, l-ați simțit la fel de prezent atunci când i-ați cerut ajutorul? Simțiți și acum că vă îndrumă și vă sprijină?

După adormirea Părintelui, traseul meu de zi cu zi s-a schimbat. De fiecare dată când ieșeam de la ascultare, indiferent cât de obosită eram, nu mai mergeam de la izvor în sus, spre chilie, ci mergeam pe la mormânt și urcam sus, roată. Când coboram de la chilie spre biserică sau ascultare, nu veneam pe la izvor, pe unde-i drumul, ci mergeam pe câmp, pe la mormânt. Mă închinam, apoi îmi începeam ascultarea. Fiecare zi începea și se sfârșea cu mormântul Părintelui sfânt, până când am venit încoace. Foarte interesant este că seara, atunci când urcam la mormânt, simțeam oboseala ascultării de parcă duceam un bolovan în spate, îmi era greu. În schimb, la coborâre, mă simțeam de fiecare dată ușoară ca fulgul.

Într-o noapte, am visat că eram la mormânt și mă rugam. Aveam ceva pe suflet și îi povesteam Părintelui. Stăteam lângă cruce și plângeam. Dintr-odată, am auzit ca un răspuns din gura lui: „Te-am auzit, mă!”. Eu m-am speriat oarecum. M-am ridicat de jos și l-am văzut pe Părintele viu, între flori. „Vai, Părinte..”, am exclamat eu, „de când sunteți aici? V-am spus și aia și aia…”. „Da! Și aia și aia am auzit, mă!”. Și-atunci, de bucurie că a înviat Părintele, am luat-o la fugă la vale, spre mănăstire și spuneam la toată lumea că a înviat Părintele! Când m-am trezit, nu mă încăpea pielea de bucurie! Atât de mult m-a întărit acel vis!

Așa făceam mereu, mergeam și îi spuneam Părintelui, la mormânt, tot ce aveam pe suflet și problemele altora. Era ca o spovedanie zilnică.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 95)