CREDINȚA ORBULUI DĂTĂTOARE DE VEDERE | SF. ILARION FELEA

Cum se manifestă credința?

Mari şi minunate sunt puterile, foloasele şi roadele credinţei în Hristos. Credinţa în Hristos Dumnezeu deschide mari ochii să vadă şi văzând, omul «să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu» (FA 26:18); credinţa grăieşte sufletului despre Dumnezeu, despre cele nevăzute şi descoperite; credinţa în Hristos mută munţii (Mc. 11:23), adică biruieşte greutăţile şi trece piedicile cele mai mari din viaţă. Credinţa curăţeşte inima (FA. 15:9), aduce iertarea (Rom. 3:1; FA 26:18) şi îndreptarea (Gal. 3:24), pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1) şi mântuirea (Ef. 2:8; Iac. 5:15). Credinţa luminează, îmbunătăţeşte şi mântuieşte sufletul (Mc. 16:16).

Preţul credinţei, adică al tuturor rugăciunilor, al tuturor virtuţilor şi al faptelor bune, al cercetării bisericii şi al împărtăşirii cu Sfintele Taine, dacă le facem cu credinţa, cu nădejde şi cu iubire, este mântuirea sufletului (1 Petr. 1:9-10).

Temeiuri scripturistice

Creştinul trăieşte prin credinţă; «dreptul prin credinţă va fi viu» (Rom. 1:17; Gal. 3:11; Cor. 10:38). Credinţa în Hristos aduce şi întăreşte în om dreptatea, pacea şi sporeşte bucuria în Sf. Duh şi odihna sufletului (FA. 16:34; Rom. 3:22; 5:1; 15; 13; Evr. 4:3; 1 Petr. 1:8). Credinţa în Hristos e scutul sufletului, pavăza sau platoşa de care se sfarmă săgeţile vicleanului (Ef. 6:16; 1 Tes. 5:8). Lumina credinţei subţiază treptat şi topeşte întunericul patimilor[1]; slăbeşte şi îmblânzeşte firea cea pătimitoare.

Credinţa are puterea să zidească în om o fire nouă şi o viaţă nouă, firea cea bună, după asemănarea cu Dumnezeu; să întoarcă omul «de la necredinţă la credinţă, de la neştiinţă la ştiinţă şi de la păcat la virtute”[2]. Credinţa în Hristos e prin fire începutul virtuţilor şi primul pas în viaţa duhovnicească[3].

Credinţa întăreşte voinţa; e primul motor al virtuţii. Nu se poate pune început virtuţii fără voinţă, fără credinţă. Credinţa conlucră cu voinţa. Din conlucrarea aceasta începe schimbarea spre bine în viaţa noastră, începe viaţa virtuoasă, viaţa duhovnicească. Credinţa lucrătoare prin iubire (Gal. 5:6) este izvorul virtuţilor şi al binelui. Începe cu virtutea şi sfârşeşte cu binele. Credinţa naşte nădejdea şi „prin nădejde naşte iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu”[4].

Credinţa, fiind prin fire începutul virtuţilor, are ca sfârşit împlinirea binelui prin ele, iar binele prin fire, ca sfârşit al virtuţilor, având credinţa ca început, e concentrat înlăuntrul ei. Căci credinţa e binele concentrat înlăuntrul ei, iar binele este credinţa activată[5].

Credință și Rațiune

Credinţa este izvor de lumină şi de putere în mijlocul valurilor lumii. Prin credinţă primim adevărurile descoperite de Dumnezeu şi astfel lărgim zarea sufletului. Raţiunea fără credinţă e îngustă, e fără lumină şi fără de inimă. Luminată de credinţă mintea devine largă, cuprinzătoare şi iubitoare. Credinţa ne leagă sufletul de Dumnezeu. Prin credinţă lumina lui Dumnezeu devine lumina conştiinţei noastre, înţelepciunea lui Dumnezeu devine înţelepciunea inimii noastre, ştiinţa lui Dumnezeu devine ştiinţa minţii noastre. Duhul lui Dumnezeu devine duhul sufletului nostru şi viaţa lui Dumnezeu devine viaţa trupului nostru[6].

Credinţa este izvor de sfinţire şi de viaţă duhovnicească. Prin credinţă creştem în cunoştinţa Domnului, ne împărtăşim din darurile Sfântului Duh şi din harul Sfintelor Taine. Credinţa este izvor de fericire. Este o fericire a credinţei, în adevăr, a credinţei în virtute, a credinţei în Dumnezeu, în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. «Fericit cel ce nu se va sminti în Mine» (Lc. 7:23). «Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut» (In. 20:29). Credinţa biruieşte lumea (1 In. 5:4); credinţa „vesteşte măreţia bunurilor viitoare”[7]; credinţa ne ajută să ajungem la gândirea dumnezeiască şi prin aceasta pregăteşte vederea fericitoare a lui Dumnezeu.

Este un fapt care trebuie însemnat, iubiţi şi binecuvântaţi creştini: nici cunoştinţa (ştiinţa), nici credinţa nu este a tuturor[8]. Şi cunoştinţa, şi credinţa pot să fie a tuturor oamenilor, dacă vor să le cultive în sufletele lor: ştiinţa prin şcoală, credinţa prin religie. Cine nu vrea, nici nu crede, nici nu se mărturiseşte. Cine vrea să creadă, uşor poate crede.

Credință și voință

„Multe sunt care ne împiedică de a câştiga smerenia. Iar credinţa a o afla nici o împiedicare nu este, spune Sf. Simeon. Numai să voim, să vrem din suflet şi credinţa îndată lucrează. Ea este dar al Stăpânului şi firească bunătate (virtute). Şi schiţii şi barbarii cred unii în cuvintele altora”[9]. Astfel, credinţa o aflăm fără mare osteneală şi nu costă nimic, numai să o căutăm. Cine gândeşte la Dumnezeu, cine pomeneşte numele lui Dumnezeu, cine se încrede în Dumnezeu, cine primeşte cuvântul lui Dumnezeu, cine se roagă lui Dumnezeu, cine respiră, lucrează, veghează şi trăieşte cu Dumnezeu, a început să creadă, să meargă pe calea mântuirii, să urce muntele desăvârşirii, să se apropie de Dumnezeu.

Credinţa se deprinde prin voinţa de a crede în primul rând şi voinţa prin credinţă; prin hotărârea de a trăi pe temelia adevărului; una creşte prin alta[10].

Mai departe credinţa se cultivă, se întăreşte şi creşte prin citirea şi gândirea Bibliei, a cărţilor de rugăciuni şi a cărţilor folositoare de suflet, prin cercetarea cât mai deasă a Bisericii, printr-o viaţă curată, virtuoasă şi evlavioasă, dar se şi dăruieşte prin harul lui Dumnezeu (Rom. 12:3; 1 Cor. 12:9). Apostolii se roagă de Mântuitorul să le sporească şi întărească în suflet credinţa: «Doamne, adaugă-ne credinţă» (Lc. 17:5). Tatăl copilului lunatic s-a rugat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele» (Mc. 9:24).

Credinţa poate şi slăbi, prin ispite, prin trufia minţii, prin citiri de cărţi rele şi prin căderea în nesaţiul patimilor tulburătoare, alteori Însuşi Dumnezeu poate să ne pună la încercare credinţa, stăruinţa şi răbdarea în credinţă, aşa după cum a fost încercat Iov şi Hananeanca, femeia păgână din părţile Tirului şi ale Sidonului. Trei piedici puse în calea credinţei, trei stavile trece această femeie, până când Mântuitorul îi împlineşte şi totodată îi laudă credinţa (Mt. 15:21-28), arătând prin întâmplarea aceasta că numai acea credinţă e virtute, vrednică de laudă şi răsplată, care e răbdătoare şi stăruitoare, care nu se leapădă de Hristos şi de Biserică, la cea mai mică şi neînsemnată piedică.

Credința lucrătoare

Prin firea ei, evlavioşi creştini, credinţa din inimă (Rom. 10:8-10) e totdeauna răbdătoare, lucrătoare, luptătoare, biruitoare, binefăcătoare şi mântuitoare – peste toate necazurile, piedicile, greutăţile, durerile şi nefericirile, precum şi poetul mărturiseşte: „Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă / El ştie că pe lume nimic zadarnic nu-i / Că dincolo de truda şi jertfa vieţii lui / În taină vremea ţese la sfânta biruinţă”[11].

Viaţa trupească nu stă numai dintr-o răsuflare. Trebuie să respiri mereu, ca să trăieşti. La fel viaţa duhovnicească, religioasă, nu stă numai în câţiva paşi în credinţă, apoi să te opreşti. Trebuie să fii totdeauna «tare în credinţă» (2 Cor. 1-24), totdeauna să umbli în credinţă ( 2 Cor, 5:7), să lupţi în credinţă (1 Tim. 6:12), să biruieşti în credinţă (1 In. 5:4), şi să sfârşeşti călătoria vieţii în credinţă (2 Tim. 4:7), întocmai ca sfinţii.

Dreptul, prin credinţă trăieşte. Ca şi rugăciunea, credinţa odihneşte gândurile, linişteşte şi întăreşte puterile sufletului. Ca şi răsuflarea, credinţa susţine viaţa şi sănătatea trupului nu numai în Biserică, la rugăciune, şi în sărbători, ci în toate zilele şi în toate lucrările sale.

Credinţa nu este numai o virtute religioasă, ci şi una morală, profesională, socială. Meseriaşul care nu crede în munca şi în meseria lui, nu va fi un meseriaş bun; trebuie să crezi în meseria ta, ca să-i dai toată iscusinţa sufletului tău şi toată puterea braţelor tale. Ostaşul care nu crede în iubirea de patrie, nu va fi un bun patriot. Ca să fii un bun ostaş trebuie să crezi în patriotism, ca să-i dăruieşti toată inima, toată puterea şi viaţa. Dascălul care nu crede în luminile şi binefacerile cărţii şi ale culturii, nu va fi un dascăl bun. Ca să fii un dascăl bun trebuie să crezi în lumina culturii, ca să-i dăruieşti toate puterile minţii şi ale inimii tale. Medicul care nu crede în ştiinţa lui binefăcătoare, nu va fi un medic bun, trebuie să creadă în ştiinţa lui binefăcătoare, ca să-i dăruiască toate puterile lui trupeşti şi sufleteşti. La fel, ca să fii un funcţionar bun, un dregător bun, un inginer bun, un judecător bun, un muncitor bun, un preot bun, un creştin bun, trebuie mai întâi să crezi în misiunea ta, în slujba ta, în ştiinţa ta, în legi, în cifre, în adevărurile şi în virtuţile pe care le slujeşti.

Nu-i destul să ai ştiinţă; îţi trebuie şi credinţă în ştiinţă, ca să poţi face din ştiinţă o putere binefăcătoare pentru omenire. Nu-i destul să ai o slujbă, ci să ai credinţă în slujba ta şi în misiune ta ca să ţi-o împlineşti cu toată râvna şi omenia. Muncitorul, ostaşul, slujbaşul, medicul, inginerul, învăţătorul, preotul, omul care nu are credinţă, în slujba şi chemarea sa, o va face de mântuială, să treacă ceasurile de lucru cât mai repede, să vină odihna cât mai lungă şi plata cât mai mare.

Atunci eşti elev bun când crezi în carte şi în folosul ei; atunci îţi dai toată inima, când credinţa lor nu suferă nici o îndoială. Orice om: atunci e tare, când a pus credinţa la temelia vieţii şi a muncii lui. Sf. Ioan Scărarul a spus un mare adevăr: „Pe cât înfloreşte în inima noastră credinţa, pe atâta şi trupul se sârguieşte în slujbă”[12].

Proba credinței

Despre Sf. Constantin cel Mare se spune că şi-a supus curtenii şi slujbaşii creştini la o probă de credinţă, în felul următor: i-a chemat la palat şi le-a poruncit să se închine zeilor. Cine se va închina, îi va fi prieten şi cine nu, va trebui să plece din palat, ca unul care nu are credinţă către împărat. Curtenii s-au împărţit în două tabere: unii, cei mai slabi în credinţă, s-au dat de partea închinătorilor la idoli. Ceilalţi, creştinii, nu s-au înduplecat să slujească idolilor şi, mulţumiţi că de acum înainte nu vor mai fi prigoniţi, au părăsit slujbele împărăteşti.

Dar împăratul, aflând care-i sunt slujbaşii cei mai credincioşi, i-a chemat din nou în slujbe zicând celor drepţi şi tari în credinţă: „De vreme ce văd că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi slujitorii şi prietenii mei. Căci voi care sunteţi credincioşi Dumnezeului vostru Hristos, îmi veţi fi şi mie credincioşi”. Iar păgânilor şi celor ce s-au lepădat de Hristos, le-a grăit: „Pe voi nu voiesc a vă avea la curtea mea, căci dacă voi nu aţi păstrat credinţă Dumnezeului vostru, cum oare aveţi să mi-o păstraţi mie? Iar păgânii, care se bucură de nenorocirea creştinilor, de asemenea i-a depărtat din slujbe, pentru că nu poate fi bun slujbaş de stat cel ce se bucură de răul altuia – şi i-a depărtat şi pe unii şi pe alţii.

Creştinul e credincios în munca sa, oriunde ar fi. El este drept şi dreptul prin credinţă trăieşte. „Fii şi tu, iubite suflete, viu, tare în credinţă! Nu te îndoi niciodată! Ţine ce ai şi fii credincios până la moarte. Biruieşte îndoiala, necredinţa şi reaua-credinţă prin dreapta credinţă! Izvoarele se unesc cu râurile şi cu fluviile şi se revarsă în mare. Uneşte şi tu, creştine, credinţa ta cu crezul Bisericii cum se unesc izvoarele şi râurile cu fluviile, ca să te călăuzească liniştit şi sigur spre marea vieţii veşnice. Uneşte ştiinţa cu credinţa şi credinţa cea dreaptă cu faptele cele bune (Iac. 2:12-26; 2 Petr. 1:5).

Credința orbului

Ştiinţa subjugă materia, pentru a uşura munca şi îmbunătăţi traiul. Credinţa liberează de materie, pentru a înălţa omul şi a-i mântui sufletul. Faptele bune arată credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de toate făpturile. Omul care a îndrăgit credinţa – ca un fiu al lui Dumnezeu – se poartă cu toată firea cea zidită ca un Dumnezeu[13].

Ca să fii om credincios, nu ţi se cere creştine, să ai nici şcoli mari, nici neamuri mari, nici averi mari, nici haine scumpe. Credinţa e simplă şi uşoară. De aceea, la primirea ei nu ţi se cere decât o minte simplă de copil, o viaţă morală de om şi o inimă curată de creştin. Crede şi te încrede în Dumnezeu. Dacă ţi-a slăbit credinţa, înnoieşte-ţi-o! Credinţa, ca şi toate virtuţile şi făgăduinţele, trebuie înnoită fără de încetare.

Credinţa slabă şi necredinţa altora să nu te sperie. Dintr-un mare rău se naşte întotdeauna un mare bine. Necredinţa lui Israil a trimis apostolii la păgâni, ca să-i câştige pentru Evanghelie. Ilie proorocul, în vremea lui era singur credincios. Totdeauna este o rămăşiţă care crede în Dumnezeu (Rom. 11:5), de la care se înmulţesc credincioşii. Credinţa în suflete este ca valurile mării: odată sunt mici, odată sunt mari, dar cum nu este mare fără valuri, aşa nu sunt suflete fără de credinţă. Fără învăţătura credinţei, sufletul e orb şi toţi oamenii doresc să vadă, să trăiască în lumină.

Orbul din Evanghelie, după ce şi-a primit vederea, care până atunci a fost un simţ necunoscut pentru el, s-a închinat în faţa Ta, Mântuitorule, şi a zis: «Cred, Doamne!…» (In. 9:38). Cu aceeaşi smerenie mă rog şi mărturisesc şi eu: Cred, Doamne!… deschide, luminează ochii sufletului meu… Cred, Doamne, ajută, îmbogăţeşte şi întăreşte credinţa sufletului meu. Cred, Doamne, lărgeşte, luminează şi înţelepţeşte prin credinţă inima şi vederea mea. Cred, Doamne, păzeşte credinţa mea neclintită şi viaţa mea fără de prihană.

[1] D. Stăniloae, Curs de Ascetică şi Mistică creştină, p. 78.

[2] Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, p. 269.

[3] Ibidem., p. 277; D. Stăniloae, Curs de ascetică şi Mistică-creştină, p. 74

[4] Ibidem, p. 361.

[5] Ibidem, p. 277.

[6] Gay, la Ad. Tanquerey, op. cit., p. 513.

[7] Filocalia 1, p. 360.

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, p. 121.

[9] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări, Cuvântul XXI, fila 187.

[10] D. Stăniloae, Curs de Ascetică şi Mistică, p. 77.

[11] Al. Vlahuţă, Triumful aşteptării.

[12] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvânt IV.

[13] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Capitolul 62, p. 226.

(Extras din volumul III, Spre Tabor, Pr. Ilarion V. Felea)