VIAȚA PR. MIRON MIHĂILESCU ALCĂTUITĂ DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN

PĂRINTELE MIRON MIHĂILESCU DE LA OCNA SIBIULUI – LITURGHISITORUL, CU INIMA SFINȚITĂ DE IUBIREA LUI HRISTOS 

Motto: „Să nu-ți permiți a-l coborî pe aproapele tău sub tine, mai ales în gândurile tale. Aici intervine problema forței uriașe pe care trebuie să o aibă omul duhovnicesc. Important este ca în adâncul inimii să te simți partener cu Dumnezeu în a-l prețui pe om, precum îl prețuiește El”.

ANII FORMĂRII DUHOVNICEȘTI

„Omul e o valoare în măsura în care își însușește lumina cunoașterii lui Dumnezeu și vede viața în lumina aceasta”.

„Dacă vrem să-l înțelegem pe celălalt, trebuie să-l iubim; dacă îl iubim, ni se luminează adâncurile lui. Nu există lumină în afara iubirii (…). Am spus că de-aș avea lumea toată, dacă nu este o persoană care mă iubește, nu am nicio mulțumire. Mulțumirea e lumină – lumina iubirii. Iubirea e lumină și amândouă sunt viață”[1]. Ne spune Sf. Dumitru Stăniloae, sfetnicul și prietenul de nădejde al părintelui Miron Mihăilescu, preotul slujitor al bisericii parohiale din Ocna Sibiului care, vreme de 58 de ani, a săvârșit zilnic, Sf. Liturghie.

Harismaticul predicator, duhovnic și pictor de icoane, caracterizat sugestiv de către arhim. Teofil Pârâian în doar câteva cuvinte ca „un om odihnitor de oameni”, s-a născut în 22 ianuarie 1914, în comuna Strungari, regiunea Hunedoara pe atunci, azi județul Alba, într-o familie de țărani mijlocași, Ioan Mihăilescu și Aurelia (născută Stancu). La botez, a primit numele de Miron („purtător de mir”) și a urmat școala elementară în comuna de baștină, fiind impresionat de mic copil, de viața îmbunătățită a unui pustnic ce trăia în Strungari și umbla îmbrăcat în straie românești cu cioareci și cămașă de in.

Între anii 1926-1933, a urmat cursurile liceului Mihai Viteazul din Alba-Iulia, fiind nevoit să le întrerupă în anul 1933 din cauza lipsurilor materiale. Un an mai târziu, va fi admis la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, pe care o va absolvi în anul 1938, obținând și diploma de „calificație preoțească”, cu media „foarte bine”.

Remarcat de către Sf. Părinte Dumitru Stăniloae, care i-a fost profesor, pentru profunzimea gândirii sale teologice și a puterii de pătrundere a problemelor fundamentale ale vieții, va deveni după terminarea Academiei Teologice, secretarul și colaboratorul cel mai apropiat al distinsului dogmatist.

Preocupat de adâncirea studiului disciplinelor teologice, dar cu mai cu seamă de trăirea autentică a învățăturii ortodoxe, pr. Miron va renunța la postul de asistent și de urmaș al Sf. Dumitru Stăniloae la Catedra de Teologie Dogmatică și Mistică, alegând, după hirotonie, să slujească lui Dumnezeu și oamenilor, într-o biserică de parohie. Va păstra, însă, în suflet pentru toată viața îndemnul marelui teolog: „Aveți grijă să pătrundeți spiritul dogmelor! Altfel n-ați realizat nimic. Dacă ai înțeles acest spirit, acest duh al cuvintelor Mântuitorului, ți-e suficient. Nu ai nevoie să studiezi altceva. Dacă nu vrei să fii profesor, nu mai ai nevoie să te ocupi de examene, de titluri etc. Cu acest duh, despre care ți-am vorbit eu și tu ai înțeles, du-te la parohie și apucă-te de treabă!”. „Așa am și făcut”, adaugă părintele[2].

CHEMAREA SFÂNTĂ LA TAINA PREOȚIEI

„Nu ai scuză să nu poți iubi, pentru că L-ai cerut pe Hristos să-ți fie El viață, și tu numai cu viața Lui în tine, vei iubi de aici înainte”.

Legătura de prietenie începută în anii de Facultate cu Sf. Serafim Popescu, Sf. Arsenie Boca și părintele Teofil Pârâian va rămâne la fel de strânsă și după ce va păși pe calea slujirii preoțești pe care va fi așezat, prin purtarea de grijă și cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae Bălan.

La 27 septembrie 1939, pr. Miron se va căsători cu învățătoarea Florica Popa, fiind trimis ca preot slujitor la parohia Bârghiș din localitatea Secășel, județul Alba. Rodul pilduitoarei sale căsnicii care a durat 58 de ani, vor fi cei patru copii: Mihail-Miron, Lucian-Ioan, Felicia-Maria și Teofil. După trei ani de neobosită slujire la altarul bisericii din Bârghiș, în anul 1942, pr. Miron va fi trimis să păstorească Parohia de sus de la Ocna Sibiului, pentru care se va răstigni pe crucea iubirii pentru Hristos, zi și noapte, până la zenitul vieții sale.

„Dacă preotul trebuie să fie oceanul de liniște în care se îneacă neliniștile credincioșilor, în persoana părintelui Miron, aceasta s-a adeverit cu prisosință. Un preot adevărat, un chip al sfinților, poate un sfânt între sfinți, o conștiință cu vibrații angelice care a reușit să ducă mai departe, viu, mesajul ce i se încredințase la hirotonie, o sare a pământului care a îndulcit multe frământări”, consemnează în evocările sale, presb. Mihaela Petian.

Din clipa în care a primit harul preoției, părintele Miron Mihăilescu a simțit ca pe o îndatorire sfântă, preocuparea necontenită de a desluși tainicul înțeles al acestei sfințiri. Vorbind studenților de la Teologie despre vocația de preot și crezul său lăuntric, părintele Miron mărturisea: „Într-o zi, pe când eram ca voi, în anul IV, urcam scările spre sala de cursuri cu Părintele Stăniloae. Îmi era foarte apropiat. Îi spuneam că după terminarea Facultății, vreau să merg într-o parohie ca să pun în aplicare cele învățate. Îi era drag să-i spună studenții ce au de gând să facă, să le vadă dorința de a întreprinde ceva real. S-a oprit – parcă acum îl văd – pe prima treaptă:

• Bagă  de seamă, să nu cumva să nu-ți folosești talantul!

• Ce talant? Tot ce ai descoperit cu mine; doar am vorbit atâtea și ai înțeles suficient ce ai de făcut, iar acum simt că și vrei să realizezi. Ai grijă să nu o lași să piară, această dorință de a realiza, ci să devină activă!

Pe fundalul acestui îndemn, cum l-am înțeles eu, atunci – dar, totuși ceva am înțeles – am început în fiecare zi, slujba de trezire a oamenilor la realitatea că au inimă dumnezeiască în ei. Oamenilor, aflați că sunteți dumnezeiești cu inima. Folosiți această inimă! Preotul trebuie să deștepte oamenii la această realitate.

Când a văzut Părintele Stăniloae că de la început am încercat acest lucru, să fac din fiecare zi o trezire a atenției duhovnicești față de prezența lui Dumnezeu în inima omului, s-a bucurat mult. Venea și mă cerceta adesea chiar în parohie. Se bucura ca un copil de slujba zilnică: Ce bine că se face asta! Așa a fost Părintele Stăniloae. A urmărit tot timpul desfășurarea activității mele în parohie. Și vă spun că n-am putut să-l înțeleg, așa cutremurător ca acum, când eliberat de obligații, mă ocup mult mai profund de putința omului de a-L afla pe Dumnezeu în el însuși”.

Lucrarea sfințitoare a părintelui Miron poate fi rezumată în câteva cuvinte simple, dar cu anevoie de împlinit fără ajutorul neprecupețit al harului Sfântului Duh: „dăruire totală în Hristos, cu Hristos, ca Hristos”. În viziunea părintelui Miron, „preotul are misiunea de a-L prinde pe Mântuitorul în îngrijorarea Lui. Acesta e preotul, cel ce se zbuciumă, așa cum Mântuitorul S-a zbuciumat, cu sudorile Lui de sânge în fața celui mai de răspundere act petrecut în istorie. Să știți că sudori de sânge trebuie să apară și pe frunțile noastre gânditoare, gânditoare la ceea ce avem de făcut pentru a-L descoperi pe Dumnezeu și taina dintre El și noi, iar când caută spre oameni, privirea preotului trebuie să fie întotdeauna asemenea celei a lui Hristos, sfântă, iubitoare, blândă, fără răutate, iertătoare, larg cuprinzătoare, adâncă”.

Pentru părintele Miron, preotul este dator să răspundă chemării lui Hristos de a păstori turma Lui, de a avea în lucrarea sa, râvna fierbinte pe care a avut-o Mântuitorul în propovăduirea Evangheliei: „Noi, preoții, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu. Să nu ne înșelăm! Până nu vezi oamenii ajunși la starea de a nu mai putea trăi fără Sfânta Biserică, cu Tainele ei – înnoiți în toată gândirea lor și în fapte – să nu socotești că ai reușit mare lucru!”.

Fiecare îndemn adresat celorlalți de către părintele Miron era trăit mai întâi, de el însuși. De aceea, cuvântul lui via în inimile celor care-l ascultau și care nu întârziau să-l împlinească întocmai.

„Îl am în suflet și-l duc mai departe cu mine, oriunde voi fi, și dau slavă lui Dumnezeu pentru că a binevoit să-l cunosc și să mă bucur de el”, spunea părintele Teofil Pârâian care își amintește: „Era prieten în mod special cu părintele Serafim Popescu, cu care se potrivea foarte mult. A venit odată părintele Serafim aici la Ocna, în biserică, a privit icoana Sfântului Nicolae pictată de părintele Miron și a spus: Măi, frate, bagă de seamă că Sf. Nicolae din icoană seamănă cu sfinția ta! Ai băgat de seamă că Sf. Nicolae are ceva din figura sfinției tale? Mare lucru este să fii asemănător cu sfinții, să ai ceva din existența sfinților în tine și să te modelezi și după ei!”.

În amintirea pioasă a pr. Ioan Matei, descrierea chipului părintelui Miron desprins parcă dintr-o „frescă bizantină”[3] întărește comparația cu Sf. Nicolae făcută de Sf. Serafim Popescu: „Era un bărbat drept, cu trăsături nobile. Un bătrân frumos, cu barbă argintie. Toată strălucirea iradia din interior. Bunătatea i se simțea în glas. Ne conducea totdeauna până jos, la ieșirea din blocul unde locuia și ne petrecea cu privirea până ce nu ne mai zăream unii pe alții. Se uita după noi ca și cum ar fi fost pentru ultima oară”. „Zi de zi, neabătut îndreptându-și pașii spre biserică, se îndrepta spre oamenii în care știa că locuiește Hristos; mergea grăbit spre înaltul iubirii lui Hristos care-i cuprinde pe toți în Sine” (Laura Vasiu).

 DUHOVNICUL CU INIMA MISTUITĂ DE FOCUL IUBIRII LUI HRISTOS

„Numai cu El, cu brațele lui Hristos să-l îmbrățișezi pe om, brațe ce-s purtate de Tatăl și susținute de Duhul Sfânt”.

„Îți trebuie un suflet mare, nobil pentru a cuprinde și înțelege taina omului”, spunea adeseori părintele Miron. Cei care au îngenunchiat la Taina Spovedaniei sub epitrahilul său, s-au împărtășit din prea plinul darurilor duhovnicești izvorâte din noblețea și delicatețea sufletului său. Î.P.S. Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei și al Europei Centrale și de Nord ne mărturisește: „Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc pe Părintele Miron și chiar să-i destăinui sufletul în Taina Spovedaniei, încă de pe vremea când studiam Teologia la Sibiu, cu treizeci și mai bine de ani în urmă. De la prima întâlnire cu Sfinția Sa m-a pătruns relația caldă și foarte personală pe care a știut să o creeze între duhovnic și penitent. De la această spovedanie nu mai rețin decât că am plecat foarte ușurat și, de asemenea, îndemnul părintelui, la despărțire: „La mine să vii, dragă, ori de câte ori, ca la o fereastră deschisă!”.

La duhovnic mergem, într-adevăr, pentru ca să respirăm, ca la o fereastră deschisă spre Cer, aerul Duhului curățitor și dătător de viață. Așa a fost părintele Miron, din prima zi a preoției sale: o fereastră mereu deschisă prin care Duhul Sfânt s-a revărsat în inimile celor care l-au căutat cu interes și au acceptat să devină împreună lucrători cu Dumnezeu la propria lor înnoire”.

„Nu se atingea de niciun ungher de taină al inimii omenești, altfel decât cu cea mai mare sfială și considerație. În prezența părintelui, te simțeai, în ciuda micimii și a neputințelor tale de tot felul, dumnezeiesc de mare, prin aceea că, văzându-l și auzindu-l vorbind despre dragostea lui Dumnezeu, te vedeai în inima Lui iubitoare, încredințându-te uimit de prețul tău imens, de valoarea adevărată pe care n-ai fi cutezat vreodată să cugeți c-ai putea să o deții. Avea un mod unic de a te cuceri, provocându-te să iei aminte că ești purtător al frumuseții dumnezeiești” (Laura Vasiu).

Fiecare mărturisire a ucenicilor săi duhovnicești poartă pecetea acestei încredințări că Hristos poate învia deplin în inimile oamenilor: „Îmi amintesc cum odată, v-am întrebat ce să fac eu, concret, ca să-mi vindec inima și mă așteptam să-mi spuneți: atâtea rugăciuni, atâtea metanii, iar sfinția voastră mi-ați spus doar atât: Inima ta să fie inima lui Hristos! Ironică, am adăugat: Nici mai mult, nici mai puțin! Iar dumneavoastră ați răspuns grav: Da, adevărat, pentru că mai mult nu se poate, iar mai puțin nu înseamnă nimic! Și am plecat smerită de puținul sau nimicul în care trăiam.

Iar altădată când ați afirmat: „Creștinii sunt oameni desăvârșiți”. „Ați întâlnit?”. V-ați întristat și mi-ați spus: Cum Îl contraziceți pe Hristos care a spus: Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri este? Ați făcut precum Petru, care, deși a fost primul care L-a recunoscut pe Hristos, tot el, în Grădina Ghetsimani Îl îndeamnă să fugă de moarte. Asta se întâmplă ori de câte ori Îl contrazici pe Hristos: te desparți de El”.

Răstignit de bunăvoie pe crucea dragostei de om, părintele Miron împreună pătimea cu fiecare suflet rănit de păcat sau frământat de neliniști. „Nu pregeta să rămână ceasuri întregi cu fiecare om ce-i solicita ajutorul. Întrebat odată: Părinte, cum se face că ne aduceți întotdeauna, gata pregătit, răspunsul cel mai bun? a spus: Când cineva te solicită cu drag să-i descifrezi un sens, tu, cel ce te știi iubit, ai curajul – din iubire pentru cel ce te prețuiește – să-i scoți la iveală sensuri pe care nu le-ai putea desprinde dacă te-ai avea-n vedere pe tine. Dar din dar se face rai, adică, din dragostea pe care mi-o oferi și cu care mă învălui, eu sunt obligat dumnezeiește, mă simt împins să-ți dau ceea ce, cu dragoste, îmi ceri. Și cu darul iubirii tale, îți răspund atât ție, mă împlinesc și eu și îi bucur și pe alții.

Aici e toată morala creștinească: pot totul, fiindcă mi-o ceri tu, care te-ncadrezi alături de mine în taina cea mare a binelui suprem și, câștigat din comuniunea noastră, este întotdeauna un al treilea.

Vă spun, dragii mei dragi, sensurile cele mai profunde nu mi se ascund, fiindcă le caut cu iubirea celui ce mă solicită, iar eu din iubire bat la ușa tainelor lui Dumnezeu. Și, credeți-mă, aceste taine nu rămân acoperite, atâta vreme cât omul le caută cu sinceră dorire și cutremurată sete de a le folosi pentru ceilalți” (Laura Vasiu).

MIJLOCITOR AL UNIRII CU HRISTOS PRIN SF. TAINE

„Primind inima Lui în inima noastră și micșorând-o pe a noastră pentru a putea să crească a Lui în noi, vom putea trăi bucuria Lui de a ne vedea iubind ca El și vom cunoaște adevărata odihnă a sufletului”.

În fața altarului, lângă icoana Sfântului Nicolae, părintele Miron spovedea la orice oră din zi și din noapte. „Niciodată nu se simțea deranjat. Se supăra când puneam problema deranjului” (Ana Dănilă), pentru că trăia cu toată seriozitatea sa lăuntrică, cuvintele Mântuitorului care spune că sufletul unui singur om e mai de preț decât lumea întreagă. În dialogurile sale cu alți preoți, obișnuia să sublinieze însemnătatea răscumpărătoare a Tainei Spovedaniei și a Împărtășaniei, la care slujitorul lui Hristos este dator să-i cheme pe credincioși, cu toată dragostea.

„Vă dați seama, când noi (preoții) primim cu răspundere spovedaniile credincioșilor, cu ce fel de inimă – gândiți-vă – ne punem în locul Mântuitorului Hristos, care privește la cei ce vin și se bucură de ei? Vin să Mă primească pe Mine. Preotul este în situația de a se bucura, cu Hristos împreună, de cei care vin. El știe că cei ce vin, nu știu bine în realitate la ce vin, dar totuși vin. Spune Mântuitorul pe cruce: Iartă-i, că nu știu ce fac! Când a zis: iartă-i, El i-a iubit. Tot așa când ne vede venind la Sfânta Împărtășanie. De asemenea, cu iubire ne vede și preotul, care e martorul acestei bucurii a lui Hristos pe care o are când ne vede venind și, Doamne, ce obligativitate apasă pe el, să decidă în locul lui Hristos! Mântuitorul a zis: Vă dau vouă puterea să dezlegați pe oameni de toată mizeria umană, în locul Meu. Ce faceți voi, Eu fac”.

Încredințat de renașterea duhovnicească a fiecărui suflet prin împărtășirea cu Sfintele Taine, părintele Miron îndemna la o viață de sfințenie continuă, la o deasă împărtășire, însă nu oricum, ci în suspinul neîntrerupt al inimii care se dorește a fi umplută de Hristos, nesuferind să bată singură, în gol. „Des împărtășindu-te ți-e mai ușor, nu ești în pericol de a uita curând lumina pe care ai prins-o de la El… E normal să trăim împărtășirea cât se poate de continuu. Ne împărtășim des, cu o intenționalitate bună, sfântă, de lepădare de noi înșine și schimbare cu Hristos… Când împărtășirea se face rar, e mai îndoielnic faptul de a-ți arde inima, în fiecare clipă, după Modelul Hristos, căci timpul îndelungat cuprinde și foarte multe situații care pot deruta atenția și înstrăinează. Dacă ești slab, cu atât mai mult trebuie să te împărtășești. Fără Mine nu puteți face nimic… Vă împărtășiți cu Mine pentru că altfel nu aveți viață. Sunteți vii pentru că Eu sunt viu în voi”[4].

„Împărtășirea nu se face oricum, ci cu pregătirea necesară, având în tine setea după Dumnezeu, dar fiind conștient de un lucru: dacă nu ești dispus să faci saltul de la pământ la cer, adică să-l privești pe aproapele cum dorești să te privească Hristos pe tine, să nu te împărtășești! Nu ai scuză să nu poți iubi, pentru că L-ai cerut pe Hristos să-ți fie El viață, și tu numai cu viața Lui în tine, vei iubi de aici înainte.

Deci, îndată după ce te-ai împărtășit, trebuie să poți dovedi purtarea crucii iertării, sau a iubirii de vrăjmași, încât să se poată spune că s-a săvârșit (săvârșitu-s-a) de către tine, ceva anume: iată, am reușit să nu mai țin la mine, să nu mă mai aflu în situația de a nu putea ierta și iubi ceea ce parcă nu-i de iubit.

Crucea e moartea vie pe care o suporți după ce te-ai împărtășit, e curajul de a rămâne pe poziția renunțării la tine, total, și a-L ține pe Hristos hotărând și gândind în locul tău (cum spune Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu în mine, ci Hristos). După Împărtășanie urmează greul crucii, fiindcă trebuie să dovedești ce ai promis când te-ai mărturisit: să dovedești că nu mai urăști, că numai dragostea rămâne în tine. Ori, pentru asta e necesar să duci o luptă de omorâre a preferințelor tale, în schimbul preferinței lui Hristos care e în inima ta”.

Îndemna la o deasă curățire a sufletului prin Taina Spovedaniei și Sf. Împărtășanie: „pentru că adesea se strecoară neglijențe sau răbufnesc manifestări ale firii vechi, ne fură grijile vieții și nu mai gândim, nici nu mai lucrăm cu Hristos. Iată, de exemplu, când judecăm, când ne uităm urât sau ne e silă de câte cineva. Nu vă dați seama ce grozavă faptă, ce enorm de mare greșeală este aceea de a trece neglijent pe lângă un om, indiferent cine ar fi el! De aceea, se și salută oamenii, între ei: ca semn de recunoaștere că în fiecare bate o aceeași inimă, a lui Hristos. Când treci prin fața unui om, te cuprinde, deodată, uimirea și cutremurarea că în acest om lucrează Hristos, Sfânta Treime. Ce valoare am eu, avându-L pe Hristos, aceeași valoare o are și el. Aproapele nostru este ca un diamant de mare preț; e cazul să ne purtăm cu el cu cea mai mare grijă. Atingerea noastră nu trebuie să-l zgârie sau să-l deterioreze. El este chipul lui Dumnezeu”.

Ca părinte duhovnicesc, grija lui de căpătâi era să cultive în fiecare credincios, gândul trezvitor că sufletul îi este hristofor[5]: „Nu le dau canoane așa cum se obișnuiește, pentru că ceea ce le cer eu insistent socotesc a fi, totodată, cel mai greu, dar și cel mai frumos canon: acela că dimineață, când te trezești din somn, să-ți aduci aminte că ești viu, adică să-ți reiei imediat trezvia inimii pe care ai avut-o la culcare. Pentru aceasta, trebuie să adormi din rugăciune, pentru că Hristos lucrează în viața ta. Să se instaleze o comuniune de gânduri și simțăminte cu El, astfel ca omul să știe că nu e singur, ci purtător de Hristos. Acest canon îl dau: omul să nu uite că e împărtășit!”.

ÎNDRUMĂTOR DUHOVNICESC ȘI NEOBOSIT LITURGHISITOR

„Mântuitorul nu promite ușurință, confort, înțelegere din partea oamenilor; promite, însă, că va fi cu noi și, în modul acesta, ne va fi ușor să ducem poverile vieții, fiindcă El va fi Cel ce ni le va purta dacă ne deschidem, total, din iubire, inima, pentru a-L primi și urma”.

Modul în care îi ajuta pe cei dragi să se vindece de patimile care îi stăpâneau, era unul plin de delicatețe duhovnicească, dar și de fermitate. „Am provocat pe un credincios – un prieten – să mă asculte în ce privește fumatul. L-am întrebat: Ți-e drag de mine că mi-e drag de Dumnezeu? De te-aș ruga să faci ceva pentru mine, respectiv, de dragul lui Dumnezeu, ai face?”. S-a legat că va face. Uite, din clipa asta, te supun la o probă: să nu mai pui mâna pe țigară. Știu că este foarte greu pentru un fumător. Îți cer lucrul acesta nu fiindcă ar fi păcat, ci pentru faptul în sine, că-i o deșertăciune, de care, de dragul lui Dumnezeul, te-ai putea debarasa, mai ales că nu-ți folosește la nimica și nici pe Dumnezeu nu-L oglindește. Că este otrăvitor pentru sănătate, asta e altceva. Dar gestul în sine, de-a te juca cu ceva inutil, e nelalocul lui. A zis: Voi încerca.

Nu așa, dragul meu, ci de-a dreptul nu mai fă ceea ce-ai făcut până acum! De dragul lui Dumnezeu nu spui: să încerc, căci Dumnezeu nu încearcă să ne iubească, dragostea Lui e sigură, e valoarea absolută. N-ai ce mai cerceta și încerca”…

Întreaga viață a părintelui Miron a fost o candelă nestinsă pe altarul rugăciunii neîncetate. Aproape 60 de ani, a slujit zilnic Sf. Liturghie, începând cu ora 6 dimineața. Pr. Ioan Matei își amintește: „L-am urmărit cum slujea, biruindu-și neputința trupului și a bătrâneților. Mâna tremurândă devenea sigură când se atingea de Sf. Potir. Liturghia o numea exprimarea dragostei lui Dumnezeu; cu ea începea ziua și o pregătea pe următoarea, niciodată fiind sigur că o va și ajunge. Referitor la rostul Liturghiei care era împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, schimbul de inimă cu Hristos, sublinia întotdeauna: Cuvintele lui Hristos din Evanghelie sunt categorice. Scuzele, le aducem noi! Sau un gând pe care nu l-am mai auzit nicăieri până atunci: Un preot se sfințește ca să iubească. De aceea, în biserică, le spune oamenilor: iubiți credincioși”.

„De altfel, asigurându-ne de comuniunea liturgică: Să știți că în fiecare dimineață sunteți cu mine, în fața Sfintei Liturghii, la Sf. Altar la slujirea Sfintei Liturghii, ne dădea putere, optimism și bucurie” (Presb. Mihaela Petian).

Rugăciunea părintelui Miron cuprindea în adâncul ei, durerile oricărui suflet care îi cerea ajutorul. Lucreția Dobrotă evocă următoarea întâmplare: „Într-o gară, cu vreo 50 de ani în urmă, un om fugea după un tren în mișcare, în care tocmai se urcase părintele. Dându-și seama că nu-l mai poate ajunge, omul, disperat, îl strigă: „Părinte, îl am pe Mihai!”… Părintele îi face semn că a înțeles. Cine va fi fost Mihai și care era necazul lui, părintele n-a știut niciodată; de 50 de ani, însă, Mihai nu lipsea din rugăciunile lui”.

Câteva dintre destăinuirile părintelui Miron sunt lămuritoare în acest sens: „Aș vrea să vă mărturisesc un amănunt din experiența mea: deoarece merg zilnic la slujbă, în biserică, dimineața mă aflu în situația de a mă mobiliza să fac ceea ce am spus altora că e cazul să o facă, dar să știți că uneori am o greutate, fac efortul să mă conving pe mine însumi că nu degeaba mă scol și mă pregătesc să slujesc, deși nu-mi cere nimeni asta. Intervine o oarecare clătinare: te doare una, te doare alta, parcă te mai cumpănești: Oare să mă duc, să nu mă duc? Și ce fac atunci? Pun mâna pe teancul de pomelnice. Sunt pomelnice pe care mi le-au încredințat, în urmă cu 20 de ani, unii sau alții și de care cei ce mi le-au dat, au și uitat. Știu că hârtiile acelea sunt încărcate de suferințe, dorințe, speranțe ale unor suflete. Îmi pun epitrafirul și ochelarii și iau în mână vraful de pomelnice, reprezentându-mi pur și simplu că iau în brațe toate aceste inimi care s-au exprimat cândva că așteaptă de la Dumnezeu un plus de viață și m-au pus pe mine martor ale acestei așteptări și împreună-rugător cu ei.

Am impresia că pun mâna pe inimi. Astfel, se petrece și în mine o mutație a simțirii. Inima prinde un fel de curaj: Ce bine că am această avere a lui Dumnezeu! Și mă bucur că sunt în preoție, să mă pot atinge de realitățile scumpe, care sunt semne ale minunilor lui Dumnezeu în lumea asta, să mă pot atinge de oamenii aceștia care și-au întipărit inima acolo și m-au pus pe mine să mă uit în inima lor, să văd cum arde de dorul de-a obține de la Dumnezeu ceva. Și mi se schimbă inima de fiecare dată: din rece sau călduță, devine fierbinte”.

Inima părintelui Miron vibra continuu la suferințele și nevoile credincioșilor. Viața lui de zi cu zi era o neîncetată liturghie după liturghie, o neobosită împreună-lucrare a duhului omului cu duhul lui Dumnezeu.

„Noi, tot zicem: Doamne, auzi-ne, ascultă, Doamne, rugăciunea mea, o spunem în neștire ca și când Îi aducem aminte lui Dumnezeu din vreme în vreme că existăm, fără să ne dăm seama că acest auzi-ne, Doamne, se referă la mișcarea inimii mele pline de credința că în El ne este viața și că în toată vremea e Sf. Liturghie, adică există răspuns de la Dumnezeu”.

Îndemna la rostirea neîntreruptă a rugăciunii inimii pe care o considera obligatorie pentru că „în ea se continuă taina lucrării lui Dumnezeu” și la urmarea lui Hristos prin răstignirea voii proprii. „Crucea nu constă în durerile și necazurile de tot soiul, ci în călcarea pe voia proprie și a face voia lui Dumnezeu în locul voii tale. Adevărata cruce e moartea cea vie pe care o trăiește cineva, când renunță la el însuși și Îl acceptă pe Mântuitorul drept viață în el. A voi cum vreau eu e ușor, fiindcă voia mea se menține în virtutea inerției, dar să fac voia altuia presupune o maximă încordare, un efort”.

Întărea însemnătatea cultivării trezviei minții, astfel încât ea să se afierosească lui Hristos în fiecare moment al zilei, în fiecare clipă a vieții: „Dimineața, când vă sculați și apoi, toată ziua, și apoi, toată viața, fiecare clipă s-o începeți cu gândul și duhul lui Hristos. E posibil acest lucru dacă mintea, dimineața, o conectăm rapid la mintea lui Dumnezeu”.

Întreaga viață, vrednicul slujitor al tainelor dumnezeiești, și-a închinat-o trăirii autentice a cuvântului evanghelic. Nu pretindea altora, ceea ce el însuși nu împlinea, pentru că socotea că „gândirea vine dintr-o trăire vie și adevărată”.

LUMINĂ LINĂ LA CAPĂT DE DRUM

„Indiferența și lipsa de iubire este îndepărtarea de Dumnezeu, este moarte”.

Despre plecarea la Domnul a părintelui Miron, ne istorisește pr. protopop Savu Popa, ucenicul și urmașul său la altarul bisericii din Ocna Sibiului: „Având presimțirea morții iminente care îl însoțea în ultimele zile de viață, duminică, venind ultima dată la biserică și intrând în Sf. Altar, a început să-mi facă o sinteză a temeiului slujirii de-o viață întreagă, inimă lângă inimă, pe care a avut-o cu noi. Și aș vrea să repet cuvintele părintelui, cu valoare testamentară: Noica a avut această extraordinară intuiție a liturghiei de după liturghie, dar cu adresare impersonală. Auzi, ce a spus Noica, este de fapt o rugăciune, continuare sau completare a rugăciunii arhierești, Tatăl nostru: cuiva care ne cuprinde, să-I cerem în fiecare început de ziuă, ființa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și fă, astfel încât faptele și iubirile noastre să aibă sens, ca ziua să țină.

Când deschidem ochii, dimineața, să cerem în acest fiecare început de ziuă, ființa noastră cea de toate zilele, alături de pâinea cea de toate zilele. Fă, Doamne, astfel încât toate faptele și iubirile noastre să aibă sens, să înfrumusețeze ziua, pentru ca în felul acesta Liturghia, împărtășania, împreuna lucrare cu Dumnezeu să țină cu adevărat în fiecare zi. Aceasta e rugăciunea pe care, pe lângă rugăciunea Tatăl nostru, o ducem ca liturghie după liturghie din Sfânta Biserică”.

În sufletul părintelui Savu se păstrează vii, până astăzi vorbele povățuitorului său duhovnicesc, rostite cu puțină vreme înainte ca el să pășească în viața veșnică: „Savule, atunci când vei sta la capul sicriului meu, să știi – ceea ce am știut din prima clipă – că iubirea mea față de voi a fost fără margini”.

Despărțirea sufletului său iubitor de vremelnicul trup s-a petrecut la 11 septembrie 1998, după ce slujise Sf. Liturghie și se pornise spre Sibiu, ca să-și cerceteze câțiva fii duhovnicești, dând mărturie grăitoare, crezului său de-o viață: „Preotul este dragoste dumnezeiască, slujitoare” (Pr. Ioan Matei). Iubirea lui jertfelnică a continuat să-i ocrotească pe fiii săi duhovnicești și după ce a plecat trupește dintre ei.

La câtva timp după adormirea părintelui, fiica cea mare a Elenei Mărginean din Sibiu, una dintre ucenicele părintelui Miron, a avut un accident cu mașina. „Cobora de la Păltiniș și, la o curbă, le-a apărut în față o altă mașină ce le-a tăiat calea. Soțul fiicei mele a pus brusc o frână și mașina a sărit peste parapet, dându-se de două ori peste cap și oprindu-se în niște crengi de brad. Până la prăpastie mai erau 5 m. Mașina s-a oprit cu roțile în sus. Fata și ginerele meu nu au pățit nimic, cu excepția unor ușoare zgârieturi. Mașina a fost în totalitate distrusă. Am întrebat-o pe fiica mea dacă s-a speriat în acele momente cumplite. Mi-a spus că în clipa în care mașina a sărit peste parapet și s-a dat peste cap, l-a văzut pe părintele Miron cum îi ținea pe amândoi în brațe. M-a asigurat că ceea ce a văzut, a fost cum nu se poate mai real și nu a fost vedenie, ea aflându-se în perfectă stare de luciditate și echilibru”.

Pentru toți cei care l-au cunoscut în timpul vieții, părintele Miron a fost preotul care a crezut că sfințenia omului poate fi posibilă, lucrând întotdeauna cu Dumnezeu și dimpreună cu omul pentru desăvârșirea lui. A fost unul dintre „incendiatorii” lumii (Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei) trăind în faptă, îndemnul în care arăta că datoria slujitorilor Bisericii este aceea de ,,a da foc lumii”, aprinzându-i inima cu flacăra credinței.

„Dumnezeiască icoană a chivernisirii timpului! Între muntele gândirii și biserica jertfirii, iată calea sufletului părintelui Miron! O viață alcătuită și susținută numai de iubire” (Pr. Savu Popa).

„Acesta a fost părintele Miron Mihăilescu, un sol ceresc trimis de Dumnezeu ca să-L ajute în a le descoperi oamenilor dragostea Lui fără sfârșit, ca să-i învețe pe oameni a se uita clipă de clipă la Cel ce nu poate trăi fără noi” (Laura Vasiu)[6].

Să avem rugăciunile și binecuvântarea Părintelui Miron, trăitor filocalic al Harului Dumnezeiesc pe pământul românesc, pe care nădăjduim să îl vedem cât mai curând așezat în calendarul Sfinților Români!

 (Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă. Mulțumim Părintelui Protos. Spiridon de la mănăstirea Pătrângeni pentru ajutorul oferit în realizarea acestui material, precum și Părintelui Protopop Savu Popa pentru fotografii, ambii ucenici apropiați ai Pr. Miron Mihăilescu)

[1] Ioanichie Bălan, (editor), Omagiu memoriei Părintelui Dumitru Stăniloae, Iași, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1994, p. 47.

[2] Cf. Alexandru Teompa în Ucenicia părintelui Miron Mihăilescu și educația sa euharistică.

[3] Pr. Cons. Savu Popa

[4] „Cum să ne rugăm neîncetat”, Părintele Miron Mihăilescu, Editura Patmos.

[5] Purtător de Hristos.

[6] Mărturiile ucenicilor părintelui Miron Mihăilescu au fost selectate din cartea Liturghii după liturghii cu părintele Miron Mihăilescu. Iubind ca Dumnezeu, Ed. Christiana, București, 2004.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 92)