VIRGIL MAXIM DESPRE TRAIAN TRIFAN | EVOCARE

Demnitatea creștină a lui Traian Trifan

„Dintre toţi aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenţii (22 ani), îndrăznesc că poate niciunul nu şi-a asumat suferinţa şi condiţia de a fi discreditat ca om, fără însă a renunţa la demnitatea de mărturisitor al adevărului, aşa cum şi-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnităţii creştine româneşti, în veacul XX.

O singură concesie cerea duşmanul nevăzut, prin gura slugilor lui, aceşti oameni înlănţuiţi: cea moral-spirituală. Să accepte ascultarea de porunca robiei spirituale. Trupeşte îi avea legaţi. Nu-i avea legaţi în duh.

De aceea, acel cuvânt rostit de Traian Trifan în Aiud, în auzul miilor de deţinuţi (robi sub puterea forţei seculare comuniste): „Eu sunt rob! Robul nu are voinţă!” este buzduganul cu care acest suflet a zdrobit toată lucrarea de înlănţuire nu numai a trupurilor, ci şi a sufletelor celor căzuţi trupeşte în mâna celui rău.

Biruitor asupra paznicilor comunismului

Dar laţul întins a căzut. Răspunsul lui Trifan tocmai această libertate şi-o enunţa: „Eşti stăpân prin îngăduinţa Divină pe trupul meu (ca şi pe al lui Iov, altădată), poţi face ce vrei cu el, să-l schingiuieşti, să-l ucizi sau să-l păstrezi în viaţă, folosindu-te de energiile lui, dar voinţa mea liberă nu ţi-o subordonez! Nu-ţi recunosc autoritatea spirituală asupra sufletului şi conştiinţei mele!”.

Şi minunea s-a produs. „Întrecerea în muncă” între robii înlănţuiţi, care trebuiau să moară, satisfăcând plăcerea stăpânului văzut şi nevăzut, pentru a câştiga merite închipuite de „oameni ai noii orânduiri socialiste”, n-a mai avut loc.

Vrând să dărâme turnul de apărare al cetăţii spirituale al celor închişi, diavolul s-a întâlnit cu străjerul de pază care i-a tăiat intrarea. Şi de fiecare dată când l-a întâlnit pe acest ostaş îmbrăcat în toată „armura” de la Efeseni, a fost înfrânt.

Structura sufletească a dlui Trifan

Dacă mi-aş îngădui să îndrăznesc a prezenta structura sufletească a domnului Trifan, pentru o mai bună înţelegere, ar trebui poate să aduc în faţa ochilor sufletului cititorilor, alte valori spirituale, pentru ca raportul dintre ele să ne poată permite o mai bună, o mai frumoasă cuprindere a ceea ce se cheamă spiritualitate creştină românească.

Şi cu îngăduinţa dvs. am să ridic vălul tainei de peste două suflete, cele ale lui Valeriu Gafencu şi Anghel Papacioc, care aşezate lângă al Bădiei Trifan, vor scoate în evidenţă, nu superioritatea vreunuia dintre ele, ci frumuseţea armoniei unităţii în diversitatea lucrării Duhului, în trupul mistic al lui Hristos. „Căci sunt unele mădulare, dar un singur trup”, „şi sunt multe daruri, dar un singur Duh, care lucrează spre binele tuturor în Biserica lui Hristos”, spune Sf. Ap. Pavel în scrisori.

Dacă Valeriu Gafencu era inundat în chip firesc de Dragostea lui Dumnezeu, pe care o revărsa ca dintr-un vas prea plin în alte vase, care-şi aşteaptă împlinirea, dacă Anghel Papacioc trăia această Dragoste în actul ascultării desăvârşite, „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, purtându-şi omorârea fiinţei sale pentru lume, în lume fiind monah în haină laică, Bădia Traian Trifan se regăsea în Dragostea Dumnezeiască, prin harul lui Dumnezeu, printr-un act conştient al voinţei lucrătoare, dezbrăcând orice raţiune a lucrurilor de tot înţelesul lumesc, de ignoranţă şi de păcatul omenesc, proiectând-o în lumina Raţiunii Divine, a Cuvântului întrupat, ca parte a trupului mistic al lui Hristos.

Lupta permanentă de a ridica din nevăzut înţelesul lucrurilor era starea lui permanentă de cugetare şi meditaţie.

Forța duhovnicească a lui Trifan

Toată creaţia îşi are explicaţie, cauză, existenţă, ca durată şi finalitate, ca scop numai de4 al, în şi prin Hristos, Cuvântul prin care toate s-au făcut. Acesta este planul în care acţionează voia lui Dumnezeu. În afara acestui plan, nu are justificare de a fi nicio raţiune.

…Trifan nu făcea totul dintr-o dată şi nu se mulţumea cu o singură experienţă. Relua în variante care atingeau toate puterile sufletului, simţirea, mintea, cugetarea şi voinţa, experimentând şi verificând în reluări neîncetate, orice act de voinţă spirituală, cu o tenacitate, ancestral parcă, de la Dacii pe care-i iubea foarte mult şi de la care îi făcea plăcere să-şi afirme obârşia.

Astăzi ceaţa plăcerilor uşoare stârnite de Satan întunecă ochiul minţii copiilor acestui neam, vrând să-l „alinieze” marelui întuneric spiritual care acoperă din în ce în ce mai greu America şi Apusul Europei.

Dar mâine, când cei ce mijlocesc împreună – norul de martori ai lui Hristos, dinaintea Tronului lui Dumnezeu – vor face să răsară din nou soarele Dreptăţii lui Dumnezeu în sufletele acestui tineret românesc, vom vedea între călăuzele de lumină deschizătoare de drum spre Înviere, un bărbat purtând lanţuri la picioare şi cătuşe la mâni, iar din inima lui ţâşnind un stindard de lumină, al libertăţii în Hristos, pe care stă scris: „Mărturisesc! Robul 1036”.

(Extras din „Imn pentru crucea purtată”, Virgil Maxim)