SUPRAVIEȚUIREA ÎN SIBERIA | POVESTEA UNEI MAICI NĂSCUTĂ ÎN SIBERIA

A fost o perioadă extrem de grea, deși noi, copii fiind, nu înțelegeam prea multe. Mama, însă, spunea adesea că nu dorește nimănui să treacă prin așa ceva... Frig, foame, greutăți, să vezi cum ți se îmbolnăvesc copiii și îți mor în brațe, fără să poți face ceva... Foarte greu! Era foarte greu de suportat și tensiunea și încordarea continuă, teama de a fi trădat.

CONDIȚII DE SUPRAVIEȚUIRE

Cum reușeați să vă procurați hrana (în Siberia)? Din ce trăiați?

Condițiile erau extrem de grele. Uneori trebuia să se taie cartoful în patru, ca să guste fiecare câte o bucățică. Noi am rezistat acolo și am supraviețuit, datorită coletelor pe care ni le trimitea bunica Parascheva (de pe mamă), din Basarabia.

Erau verificate toate scrisorile și pachetele care veneau din afară, de către autoritățile comuniste. Le verificau și luau tot ce era mai bun: bani, slănină, iconițele sau obiectele de cult. De aceea, mama i-a scris o scrisoare bunicii și a rugat-o să ascundă banii în ghemul de lână ca să nu-i găsească rușii. În felul acesta, am început să primim bani de la bunica, iar tata mergea cu trenul până la un orășel mai îndepărtat și de acolo, cumpăra produse alimentare cu care o mai duceam o bucată de vreme sau ce era mai necesar în acel moment. Iar din lână, mama ne făcea haine groase, ca să putem face față temperaturilor foarte scăzute. Bunica ne mai trimitea și hăinuțe. Dacă nu era bunica, ca să ne ajute, cred că nu supraviețuiam nici noi, în acele condiții grele.

O FAMILIE MULT PRIGONITĂ

Dar bunica Parascheva, din Moldova, cum reușea să facă rost de bani?

Bunica muncea, ca tot omul. Avea și animale și pământ, dar a scăpat de deportare pentru că era văduvă de război. Erau obligați cu toții pe atunci să meargă și la colhoz. Muncea mult și toată agoniseala ei o trimitea la noi, prin poștă, nădăjduind că o să-și revadă cândva copiii și nepoții. S-a rugat mult să se întoarcă mama acasă. A avut o viață foarte grea. Bunelul, Ștefan, a murit în război, iar ea a rămas văduvă, cu 5 copii, la 30 de ani. Pe mama, au luat-o în Siberia. Pe Ion și Ilie, doi frați de-ai mamei, îi luaseră la armată, apoi au ajuns într-un lagăr nemțesc de concentrare, unde au fost împușcați.

MILOSTENIA CREȘTINĂ A BUNICII

Bunica era blândă și milostivă. Primea pe toți în casă și îi punea la masă. Dădea mereu de pomană la săraci. Dacă făcea vaca doi viței, unul îl ducea la cel mai sărac om din sat. Dădea găini, rațe, cloșcă cu puișori, tot ce avea.

Ne-a povestit mama o întâmplare interesantă, despre bunica. Odată, a căzut fără cunoștință, ca într-un leșin și a fost în această stare aproape trei zile. Avea în jur de 60 de ani când s-a întâmplat aceasta. După ce și-a revenit din acel leșin, ulterior i-a povestit mamei că l-a văzut pe Sf. Apostol Petru, care a luat-o de mână și a dus-o prin grădina raiului. Povestea că Sf. Apostol îi zicea: „Paraschevo, vezi cireada aceea de vaci?”. Iar ea răspundea: „Ferice de cel ce și-a agonisit comoară în cer!”. Apoi, i-a arătat și o turmă de oi și altele multe și i-a zis: „Acestea le-ai agonisit tu și aici va fi și sufletul tău după moarte!”.

Bunica a murit la 96 de ani și într-adevăr, în clipa morții a zis: „Iată, poarta cerului și Soarele dreptății!”.

PĂRINȚII DE ODINIOARĂ

Ce amintiri aveți din acea perioadă, din Siberia? 

Îmi amintesc că aveam până în trei anișori când am deschis prima dată ușa casei ca să văd ce-i afară… Noi stăteam doar în casă, cât am fost mici, din cauza frigului. Copiii se îmbolnăveau foarte repede de plămâni și mureau. Când am deschis ușa, mi s-a învinețit nasul, la propriu, în numai câteva minute. Când a descoperit mama, s-a speriat, pentru că riscul era foarte mare sau să mă îmbolnăvesc, ori să rămân cu degerături. Tocmai ce-l îngropase pe Teodor, un frățior de-al meu, care a murit de răceală. Am luat și bătaie atunci, încât nu am mai deschis niciodată ușa, până nu am mai crescut puțin.

Tata ne iubea foarte mult. Niciodată nu ne bătea. De la mama, mai mâncam bătaie, dar de la tata nu am luat nicio palmă. Fratele era mai liniștit, dar eu eram neastâmpărată.

După ce ne-am întors în Moldova, mama a rămas însărcinată și tata s-a bucurat foarte mult că va mai avea un copil, pentru că trei băieți și o fată îi muriseră în Siberia. Dar nu a fost să fie. Într-o zi, mama, făcând treburile prin casă, a ridicat ceva mai greu și din cauza aceasta a pierdut sarcina. Tata a plâns o lună de supărare că s-a pierdut copilul. Iubea mult copiii și își dorea cât mai mulți.

Ce limbă vorbeați acolo, având în vedere că erau mulți deportați?

Am învățat de mici să vorbim rusește. Nu aveam voie să vorbim altfel. Numai acasă, mama ne învăța să vorbim română, dar ne spunea să nu cumva să spunem vreun cuvânt în afară. La fel era și cu credința. În casă, ne rugam, dar icoana era ascunsă după o perdea. Mama ne zicea să nu spunem ceva de credință în afara casei.

PRACTIC, CEI DEPORTAȚI ERAU TRIMIȘI CA SĂ MOARĂ

Localnicii din Siberia cum reușeau să supraviețuiască în acele condiții de ger?

Cred că partidul repartiza fiecăruia să facă câte ceva. Tata, de exemplu, era pus să aducă în fiecare zi lemne din pădure, cu carul cu boi. Noaptea, aducea lemne pe-ascuns, pentru cei care nu puteau să-și aducă. A muncit foarte mult. Aducea și lemne pentru sobă, și apă, și tot ce era nevoie pentru a întreține familia. Încerca să o protejeze pe mama ca să nu stea prea mult în frig, să nu se îmbolnăvească. În general, femeile erau mai sensibile și se îmbolnăveau repede. Toată munca aceasta și frigul, tensiunea și supărările pe care le-a trăit acolo, au grăbit, însă, moartea tatei cu mult. A murit tânăr. Era puțin trecut de 50 de ani.

Unii nu aveau ce să mănânce și se apucau de furat, ca să ducă la copii. Dar dacă îi prindeau, îi pedepseau foarte aspru. Îi băteau până nu mai știau de ei sau îi împușcau.

În pământ, nu se putea cultiva nimic, pentru că era foarte frig. Doar trei luni din cele douăsprezece erau mai calde, în rest… Mama a încercat odată să pună în pământ niște cartofi, dar nu s-au făcut. N-a ieșit nimic.

Dintre cei deportați, majoritatea primeau ajutoare de la rudele din țară. În felul acesta, au supraviețuit cei mai mulți. Practic, cei deportați erau trimiși ca să moară. La temperaturile acelea scăzute din Siberia, oamenii se îmbolnăveau, cu ușurință. Nu existau încă tratamente pentru pneumonie sau alte boli de plămâni.

Cum se descurcau mamele cu prunci? Cum îi creșteau?

Mamele alăptau, în general. Nu aveai cu ce. Nu exista lapte praf și nici suzetă. Ca să nu plângem de foame, mama ne punea într-un tifon un cartof fiert, pisat mărunt și sugeam din el toată ziua. Era în loc de suzetă. Mulți copii nu au supraviețuit, mureau repede.

Nici în familia noastră nu au supraviețuit toți. Am fost șapte copii la părinți, dar trei frați și o soră au murit acolo, la vârste diferite. Toți s-au îmbolnăvit de plămâni, pneumonie sau alte afecțiuni pulmonare.

 PĂMÂNTUL STRĂIN ȘI REÎNTOARCEREA ACASĂ

Bunica, Dumnezeu s-o ierte, plângea tare înainte să moară, că nu voia să plece fără să-și revadă țara și casa: munca lor de-o viață. O implora pe mama să n-o lase în pământ străin, să o ia cu ea în Basarabia. Dar mama, neștiind că este posibil să revină vreodată în Moldova, i-a spus bunicii că nu va fi singură niciodată, că și noi toți o să murim acolo. Și să nu se amărască că toți suntem în mâna lui Dumnezeu. Atunci, bunica s-a liniștit și și-a dat sufletul în pace. A fost credincioasă și se ruga mult pentru noi.

În Moldova, ne-am întors doar trei, din cei 7 frați: fratele mai mare, Gheorghe[1], eu, Tatiana[2] și sora mai mică, Maria, împreună cu părinții. Ceilalți patru: trei băieți și o fată au rămas în pământul Siberiei, împreună cu bunicii de pe tată, Elena și Ion.

A fost o perioadă extrem de grea, deși noi, copii fiind, nu înțelegeam prea multe. Mama, însă, spunea adesea că nu dorește nimănui să treacă prin așa ceva… Frig, foame, greutăți, să vezi cum ți se îmbolnăvesc copiii și îți mor în brațe, fără să poți face ceva… Foarte greu! Era foarte greu de suportat și tensiunea și încordarea continuă, teama de a fi trădat. Orice nesupunere față de autorități putea să însemne execuție prin împușcare. Era ușor să mori acolo. Foarte mulți au fost împușcați pentru vreo nesupunere adevărată sau inventată. Principala pricină era credința. Nu trebuia să fii descoperit că propovăduiești credința sau că mergi la vreo slujbă, iar mama, sărmana, mereu mergea la Sf. Liturghie, pe ascuns.

Erau boli molipsitoare?

Nu, nu erau. Era foarte frig și gerul nu permitea să se răspândească bolile molipsitoare.

Cum ați reușit să vă întoarceți în Moldova?

S-a dat un decret atunci și s-a făcut o comisie specială, care cerceta dosarele deportaților. Cei care erau cuminți și nu figurau în evidența lor cu nesupuneri sau împotriviri de vreun fel, au fost trecuți pe lista eliberărilor. Adică, li s-a permis să revină în țara de baștină. Astfel, au fost numiți și părinții mei, împreună alți câțiva. Aveam vreo 4-5 ani.

Drumul de întoarcere a fost prin Moscova. Tata a trimis cu vagonul special cele câteva lucruri pe care le aveam acolo, iar cu noi am luat doar cele strict necesare. Când am ajuns în Moldova, nu am avut unde trage. Casa părinților era ocupată deja, de niște venetici. Atunci, nașii de cununie ai părinților mei ne-au luat la ei pentru o vreme. Apoi, ne-am mutat la sora tatălui, care avea numai un copil și avea mai mult loc.

Mama a încercat să vorbească cu cei ce ne ocupaseră casa, ca să o recapete, dar aceia nu voiau să plece. Iar ea, luptătoare din fire, a început să scrie cereri peste tot și așa au reușit să obțină câștig de cauză. La scurt timp, a putut să se angajeze ca veterinar. Era foarte pricepută. Oamenii o numeau „vraciul” satului. Aveam în casă tot felul de medicamente, și pentru animale, dar și pentru oameni. Unii veneau chiar și în toiul nopții și o luau pe mama ca să-i ajute.

„CE V-AȘTEAPTĂ PE VOI, VA FI MAI GREU DECÂT CE-AM TRĂIT NOI”

Ce s-a întâmplat cu Părintele Victor?

Când am plecat noi, el cu preoteasa au rămas acolo. Mama i-a rugat insistent să vină cu noi și i-a promis că o să rezolve cu actele și celelalte, dar părintele n-a vrut. Era deja în vârstă și își trăia destinul ca pe crucea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Mama a mai ținut legătura cu ei o perioadă, prin scrisori. Apoi, a aflat că a murit preoteasa și la scurt timp, s-a dus și părintele.

Nu a trăit nici mama, prea mult. S-a stins la șaizeci și ceva de ani. Avea inima bolnavă. Înainte să moară, m-a chemat lângă ea și mi-a zis câteva lucruri: „Ce-am pătimit noi, în Siberia, nu doresc nici la puii de șarpe, dar ce v-așteaptă pe voi, va fi mai greu decât ce-am trăit noi!”. Atunci am îmbrățișat-o și i-am zis: „Nu-i destul că am răbdat greutăți, foamete și frig?… Oare, trebuie să mai rabd și altă foamete?”. „Nu, foamete… Să nu vă lepădați de Hristos!”[3].

[1]  Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Hârbovăț, din raionul Călărași, Moldova, unde a fost tuns în schima mare cu numele Galaction.

[3] Mărturia Tatianei Bajura, supraviețuitoare a genocidului din Siberia, actualmente soră la Mănăstirea Paltin, despre calvarul deportărilor din Basarabia, în anii 1941-1951

(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 86)