MAICA TATIANA – NĂSCUTĂ ÎN SIBERIA DEPORTAȚILOR

În primul rând era frica. Din cauza supărării și a fricii, inima multora a cedat. Erau aruncați peste geam pe câmpuri. Până în Siberia, s-au umplut câmpurile de morți.

Basarabia deportată. O poveste incredibilă a unei familii de români basarabeni deportați în Siberia de către regimul stalinist comunist. Cruzimea și ferocitatea acestui regim trebuie să rămână de neuitat. Să o ascultăm pe sora Tatiana de la mănăstirea Paltin, povestind întâmplări greu de imaginat. MAICA TATIANA – NĂSCUTĂ ÎN SIBERIA DEPORTAȚILOR

ATROCITĂȚILE RUȘILOR. NOAPTEA, CA HOȚII[1]

M-am născut în Siberia la 6 octombrie 1955. Părinții mei, Liuba și Gheorghe, au fost deportați[2] în Siberia, împreună cu bunicii de pe tată, în vara anului 1949[3]. Era începutul lunii iulie[4]. Tata avea 25 de ani, iar mama avea 22. Au venit noaptea, când toți dormeau și i-au ridicat. Bunica era în vârstă, avea 70 de ani și era bolnavă. Nu putea să urce singură în camion. Doi gardieni[5] au pus-o pe un preș și au aruncat-o în camion. De loc, erau din raionul Călărași, satul Horodiște. Camionul care i-a luat, i-a dus la „trenul morții”. Au fost băgați în vagoane pentru vite. Era foarte multă lume și plângere mare, se despărțeau unii de alții. Cumplit!

Care a fost motivul pentru care au fost „ridicați”?

Satul Horodiște era un sat de gospodari. Erau mulți oameni înstăriți în el. Când au venit comuniștii, i-au luat pe mulți, pentru că voiau să facă colhozurile și oamenii s-au împotrivit. Scopul lor era să ia pământul de la oameni și să pună totul, la colectiv. Bunicii mei erau oameni înstăriți, dar nu erau pregătiți să-și dea munca de o viață, la colhoz[6]. I s-a cerut în mai multe rânduri bunicului să dea toată averea statului bolșevic, dar bunicul le-a zis: „Lăsați-mă să mă gândesc puțin!”. Între timp, comuniștii au organizat deportarea în Siberia.

OMENIA ROMÂNILOR BASARABENI

În ce fel s-au îmbogățit bunicii dumneavoastră? Cum au dobândit bunurile pe care le aveau? Ce însemna să fii înstărit în acea perioadă?

Erau înstăriți, adică aveau proprietăți, animale: cai, vaci, oi. Aveau o casă foarte mare, pământ mult și argați care ajutau la diferite treburi, la lucrarea pământurilor. După ce își plăteau argații, bunica întotdeauna trimitea milostenii și la cei necăjiți. Erau oameni milostivi și credincioși. Își dobândiseră toate bunurile în primul rând prin hărnicie. Oamenii din sat îl numeau pe bunicul Ion: „Scăpărici”.

Mama avea ceva cunoștințe medicale. Făcuse liceul sanitar și o scoală de asistenți medicali. Apoi, a făcut și ceva școală de medicină veterinară. Avea chiar un fel de dar de la Dumnezeu, să simtă cu ușurință problema de sănătate, și la om, și la animal. I-a plăcut medicina foarte mult. O avea ca un al 6-lea simț.

TRENUL MORȚII

În noaptea când au fost ridicați, mama a fost luată atât de repede, încât nu i s-a dat voie să-și ia nici măcar o haină pe ea. Era doar în cămașă de noapte. Erau amenințați cu pistoalele. I-au dat pe drum fiecare ce au putut, o bluză, o fustă și au îmbrăcat-o. Când au urcat în vagon, mama i-a întrebat pe ceilalți dacă au reușit să ia cu ei, medicamente sau lucruri ajutătoare, medicale și s-a îngrijit de toți, astfel încât, până la destinație nu a murit nimeni din acel vagon. Din celelalte vagoane, mureau foarte mulți și când oprea trenul în stații, erau aruncați ca niște câini, pe câmp.

Ne povestea mama, că erau cu ea în vagon și niște părinți tineri, soț și soție și aveau un băiețel de 6 anișori. Părinții erau speriați foarte tare că nu știau ce-i așteptă și s-au gândit să lase copilul în Moldova, ca să-l scape. Mama a încercat să-i convingă să nu-și lase copilul, să aibă credință. Totuși, aceștia, la următoarea stație, au dat copilul jos din tren. Trenul a pornit, iar copilul a rămas plângând în urma trenului, strigând la părinți să nu-l lase. A fost o scenă groaznică. S-au căit mult pe urmă, că au lăsat copilul singur. Ei au mai făcut copii și apoi s-au întors în Moldova și l-au căutat peste tot, dar nu l-au mai găsit. Cei care l-au găsit atunci, probabil i-au schimbat și numele.

De ce mureau oamenii în drum spre Siberia?

În primul rând era frica. Din cauza supărării și a fricii, inima multora a cedat. Erau aruncați peste geam pe câmpuri. Până în Siberia, s-au umplut câmpurile de morți. Nu știu să spun cât a durat drumul până acolo, dar ne povesteau părinții, că trenul era pentru vite și se mișca mai greu[7]. Era cald și nu aveau apă, nici mâncare. Acolo au găsit o climă foarte aspră. Temperatura cobora până la -50/-60°C.

SIBERIA CEA ÎNGHEȚATĂ

I-au descărcat într-un sat cu căsuțe vechi și părăsite. Au fost împărțiți pe la căsuțe, urmând ca fiecare să se descurce cu starea deplorabilă a casei la care a fost așezat. Acolo, l-au găsit pe părintele Victor cu preoteasa lui, care erau de loc din România și ajunseseră acolo cu câțiva ani înainte. S-au așezat la câteva case distanță de părintele Victor. S-au apropiat mult și au devenit ca rudele.

Mama, pentru că era tânără și avea multă pricepere, a fost foarte îndrăgită de toată comunitatea. Părintele Victor cu preoteasa erau în vârstă și nu aveau copii, de aceea o iubeau mult pe mama, ca pe fiica lor. Îi spuneau „Dragostea”, în traducere, după numele Liuba. Tata era constructor și era foarte priceput. Casa la care au fost repartizați era într-o stare jalnică. Avea acoperișul stricat și ploua în casă. Tata a refăcut-o practic din temelie. Muncea din greu. Mergea cu carul în pădure ca s-aducă lemne pentru grinzi. La un moment dat, s-au sesizat cei de la partid că tata a făcut casa frumoasă și i-au luat-o. I-au mutat într-o altă casă, care arăta mai rău decât prima. A fost foarte greu. S-au întristat mult pentru nedreptate.

CRUZIMEA RUSEASCĂ

Pe noi, ca să putem viețui și ca să nu murim de frig, ne puneau părinții să stăm pe un pervaz, iar acoperișul și celelalte le-a reparat tata, puțin câte puțin. În timpul zilei, era obligat de autorități să meargă în pădure și să care lemne, iar noaptea mergea în pădure ca să aducă material pentru reconstruirea casei. Era priceput și la sobe și la alte lucruri. Zi și noapte, s-a ostenit până când a făcut și a doua casă să fie locuibilă. După ce a reparat și a doua casă, comuniștii au făcut același lucru ca și cu prima casă. I-au luat-o și l-au mutat împreună cu familia într-o altă casă, tot veche și dărăpănată.

Ne povestea mama, că tata a ridicat primele două case, dar la a treia nu a mai avut prea multă tragere de inimă. S-a ostenit să refacă pereții și acoperișul astfel încât, să nu înghețăm noi de frig, dar nu a mai făcut-o ca pe primele două. Spunea tata în deznădejdea lui: „Dacă vin să-mi ia și această casă, mă duc direct în pădure, sap un bordei în pământ și stau acolo. Pe acela, nu au cum să mi-l ia!”. A treia casă nu i-au mai luat-o.

„NU AM VENIT ÎN SIBERIA CA SĂ-MI OMOR COPIII. EU AM VENIT CA SĂ-I NASC!”

La un moment dat, mama a rămas însărcinată, dar din cauza supărărilor și a greutăților peste măsură, a făcut o boală la inimă. A mers la doctorul din localitate și acesta, constatând problema la inimă, i-a sugerat mamei să avorteze copilul ca să poată supraviețui ea. Mama, însă, s-a împotrivit cu hotărâre, spunând doctorului: „Nu am venit în Siberia ca să-mi omor copiii. Eu am venit ca să-i nasc. Dacă va fi voia lui Dumnezeu să mor și eu și copilul, așa să fie, iar dacă va fi voia lui să trăim, așa să fie!”.

După vizita la doctor, mama s-a dus direct la părintele Victor, care, se pare că pentru multa suferință, dobândise multă îndrăzneală la Dumnezeu. Văzând-o pe mama așa necăjită, a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, Dragostea mea?”. Mama i-a povestit necazul și sfatul pe care i l-a dat doctorul, iar părintele i-a răspuns: „Nu te amărî, nici nu te potrivi! O să facem rugăciune ca să fie nașterea ușoară, iar copilul pe care îl vei naște, o să ducă mai departe credința”. În cele din urmă, nașterea a fost ușoară, iar copilul din pântece, eram eu.

MINUNILE ȘI HARISMELE PĂRINTELUI VICTOR

Noi, copiii, stăteam aproape toată ziua acasă la părintele Victor. Ne iubea mult. Ne învăța rugăciuni simple, ne spunea pilde din Evanghelie. Ne punea să facem și câteva metanii în fiecare zi. La grădiniță, nu ne plăcea deloc să mergem, pentru că acolo eram foarte disprețuiți de către educatoare. Ne disprețuiau și se purtau urât, nu numai cu noi, moldovenii, ci cu toți copiii deportaților, indiferent de nație. Îmi amintesc că fratele meu, Gheorghe, a spart odată o cană la grădiniță, iar educatoarea ca să-l pedepsească, l-a izolat într-o încăpere rece.

La temperaturile scăzute de acolo, era destul să stea numai un sfert de oră în frig ca să se îmbolnăvească de plămâni. Fratele, când s-a trezit în acea încăpere rece și întunecată, a urcat până la înălțimea geamului, l-a deschis și a fugit direct acasă la părintele Victor. Mama l-a găsit acolo și l-a întrebat de ce nu-i la grădiniță și voia să-l certe, dar părintele a oprit-o și i-a zis că o să-i dea el o cană pe care să o ducă la grădiniță.

ASISTENȚA MEDICALĂ ȘI RELIGIOASA – INTERZISE

Odată, niște ruși din localitate aveau un băiat bolnav de plămâni. Era în stare foarte grea. Mama băiatului a venit pe ascuns la părintele Victor și l-a rugat cu lacrimi să o ajute, spunându-i că și ea este ortodoxă și crede că, Dumnezeu poate să facă minuni. Voia ca copilul ei să trăiască. Părintele, de obicei, o lua pe mama să îl ajute cu partea medicală. Bineînțeles că era interzis ca deportații să facă „propagandă” religioasă. Prin urmare, părintele mergea pe ascuns la copil acasă ca să-i citească rugăciuni și ca să-l împărtășească cu Sfintele Taine. Se ducea și mama cu el. Ea îi făcea tratamentul și injecțiile. Regimul de supraveghere era foarte aspru asupra deportaților. Părintele mergea la bolnavi mai mult noaptea. Iar ziua, pentru a camufla drumul pe care îl făcea către bolnav, spunea că face plimbare.

Părintele era foarte milostiv și avea dragoste de toți bolnavii din localitate. Oamenii știau că este rugător și apelau la el adesea, cerându-i ajutorul în necazuri.

VINDECARE MINUNATĂ

A stat mama lângă băiatul rușilor câteva zile și a fost martoră la ridicarea acelui copil dintr-o boală, în care doctorii nu-i dădeau șanse că o să trăiască. Întotdeauna, dragostea și implicarea părintelui făceau minuni. Părintele obișnuia să facă liturghie noaptea de câteva ori pe săptămână și îi anunța pe credincioși în ascuns, să vină pe rând ca să se împărtășească. O trimitea adesea pe mama să-i anunțe. Era asistentă medicală și avea contact cu multă lume. Le spunea să vină prin rotație astfel încât, să nu atragă atenția autorităților.

De asemenea,  pentru că știa puțin tipicul bisericesc, ea mergea de fiecare dată, noaptea, la slujbă și dădea răspunsurile la strană, dar, erau date foarte, foarte încet ca să nu se audă afară. Liturghia se făcea în casa părintelui. Când se termina slujba, ieșeau pe ascuns unul câte unul, ca să fie cât mai discret totul. Întotdeauna lăsau la intrare două persoane care făceau de gardă și erau atenți să urmărească tot ce se întâmplă afară, ca nu cumva să fie surprinși sau descoperiți de către autoritățile comuniste. De obicei, se împărtășeau toți cei prezenți. Acesta era rostul slujbelor pe care le făceau. Părintele Victor se străduia să mențină duhul și credința vie în inimile celor ce fuseseră desprinși de familiile lor, de părinți, de frați și rude apropiate.

FRĂȚIETATEA ȘI DRAGOSTEA DEPORTAȚILOR

Nu se pârau, nu se trădau între ei?

Nu existau cazuri să se pârască între ei. Oamenii erau mai credincioși atunci, dar totul făceau în ascuns. Toți cei care făceau parte din comunitatea aceea creștină din sat, erau foarte uniți, deși erau de etnii diferite. Nu spunea nimeni nimic. Erau ca o „frăție”.

În ce limbă făcea slujbele, părintele?

Slujea în românește dar mai spunea ectenii și în rusește pentru cei care erau de alt neam și nu înțelegeau deloc româna.

Un alt caz a fost cu o fetiță bolnavă, care făcuse hepatită. Era în stare foarte gravă. Părintele mergea cu mama la ea în fiecare zi, făcându-i rânduiala cerută de biserică: rugăciuni, Sf. Maslu și împărtășirea cu Sfintele Taine. Iar mama o îngrijea medical cu resursele existente la vremea aceea și în condițiile foarte grele în care trăiau. Fetița s-a făcut bine, în chip minunat. Când a auzit despre cele două cazuri, doctorul rus de la spitalul din apropiere, care nu-i dăduse nicio șansă, a vrut să meargă personal să vadă cu ochii lui, dacă este adevărat că cei doi s-au însănătoșit.

Când a văzut că este adevărat, s-a minunat și a înțeles că este vorba despre o minune. A fost uimit și de grija pe care mama a avut-o pentru cei doi copii bolnavi. După cele două minuni, toți localnicii au început să-l respecte mult pe Părintele Victor și pe mama, pentru spiritul lor de jertfă. Uneori, doctorul chiar se sfătuia cu mama, cu privire la situația unor bolnavi.

(Despre revenirea în Basarabia, aflați în numărul următor al Revistei Atitudini)

[1] Mărturia Tatianei Bajura, supraviețuitoare a genocidului din Siberia, actualmente soră la Mănăstirea Paltin, despre calvarul deportărilor din Basarabia, în anii 1941-1951.

[2] Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

[3] Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord: primul val de deportări (12-13 iunie 1941); al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949); al treilea val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951).

[4] La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC, „cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. (Viorica Olaru-Cemârtan, Românii din Kazahstan, publicat în Timpul, 4 iunie 2009).

[5] De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al Securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși de spaima celor întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul  care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase. Deportaților, le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați, se împărțea între ei, cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.

[6] Colhozul (în limba rusă: колхо́з) – era o formă de organizare a muncii agricole în colectiv, în Uniunea Sovietică, care a existat alături de fermele de stat – sovhozurile. Cuvântul este o prescurtare a termenului «коллекти́вное хозя́йство» – gospodărie colectivă. În colhoz, (membrul numit „colhoznic/colhoznița”), primeau drept plată pentru muncă o parte din produsele fermei, corespunzătoare numărului de zile-muncă. Spre deosebire de colhoznic, muncitorul în sovhoz primea salariul în bani. De asemenea, colhoznicilor li se permitea să dețină aproximativ o jumătate de hectar de pământ și câteva animale domestice.

[7] Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 ml. de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie erau îngropate superficial, fie erau lăsate ca hrană, animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nicio asistență sau consultație medicală.

Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții. (Viorica Olaru-Cemârtan, Ororile bolșevismului, publicat în Timpul, 4 iunie 2009).

Familia maicii Tatiana
POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

1 thoughts on “MAICA TATIANA – NĂSCUTĂ ÎN SIBERIA DEPORTAȚILOR

  1. Pingback: Maica Tatiana – Născută în Siberia deportaților - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura