NEVOINȚELE SF. NICOLAE VELIMIROVICI | O ÎNTÂMPLARE HAZLIE

Îmi doream să fiu ca el. Spionatul

Îl observam şi îi urmăream fiecare pas, pentru a putea să înţeleg ce fel de om este. Îmi doream să fiu ca el, dar nu ştiam cum să fac asta. Mă gândeam că poate cunoaşte o cale ascunsă şi un chip osebit de a pătrunde în adâncul sufletului, dar pe care le ascundea de noi.

Ştiam ce mănâncă, cum se roagă, unde doarme, dar nu ştiam ce face noaptea când rămâne singur în odaia sa. Am observat că în scândura uscată a uşii s-a făcut un nod care era gata să cadă. Atunci mi-a venit ideea să-l spionez, să văd ce face noaptea.

A doua zi, s-a dus cu treabă în oraş. Am scos atent nodul şi l-am curăţat, iar în partea exterioară i-am înfipt un cui, după care l-am băgat la loc în scândură. Era bine fixat, dar se putea scoate la fel de uşor.

În ziua respectivă am făcut tot felul de treburi, iar seara am citit alături de el psalmii şi rugăciunile. Apoi m-am dus la culcare. După ce s-au stins toate luminile de pe culoar, m-am strecurat din pat şi păşind în vârful degetelor, m-am apropiat de uşa camerei şi am scos nodul; prin deschizătură s-a strecurat o rază de lumină. M-am zăpăcit, n-am reuşit să apuc ca lumea cuişorul, şi nodul a căzut pe podea. Uşa s-a deschis brusc în faţa mea. Înainte de a-mi veni în fire, am observat deasupra mea chipul episcopului.

Pățanii monahale

Am sărit într-o parte şi am luat-o la fugă pe scări. Mă recunoscuse. A strigat după mine, mi-a cerut să mă întorc, promiţându-mi că nu o să mi se întâmple nimic. Eu însă n-am avut curaj, îmi venea să mor de ruşine. Mărturisec că îmi era şi puţin teamă să nu mă lovească la supărare. Ştiam că este iute la mânie.

Toată noaptea am petrecut-o în curte, iar a doua zi m-am ascuns de el. Nici nu îndrăzneam să mai intru în clădire. Şi noaptea următoare m-am ascuns într-un ungher al mitropoliei, unde am şi adormit. Pe la miezul nopţii m-am trezit că cineva mă trage de păr. Abia când a vorbit, mi-am dat seama că era Nicolae.

„Nu te teme, Dobrivoie. Du-te în camera ta şi te culcă”. M-a condus până la odaia mea, a aşteptat să mă bag în aşternut, m-a acoperit de parcă aş fi fost copil şi după aceea a plecat. Am fost mirat că nu mi-a adresat niciun cuvânt de dojană.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-a chemat la el şi mi-a poruncit să-i aduc din magazie un cadru şi scânduri pentru pat, nu înainte de a le curăţa bine. În timp ce montam patul, l-a chemat pe bucătar şi l-a anunţat:

„Filip, din această clipă şi până nu te voi chema eu, eşti liber. O să fii plătit la fel ca şi până acum”.

După ce l-a concediat pe bucătar şi am rămas singuri, mi-a spus:

„Vrei să fii monah, Dobrivoie? Dacă eşti bărbat, pregăteşte-te de un act de vitejie!”

„Sunt pregătit, vlădică. Am trecut prin război, am îndurat foame, am îngrijit nebuni, l-am suportat pe Dracu’Împieliţat, aşa că nădăjduiesc să o scot la capăt şi cu încercarea asta de care îmi vorbeşti”.

„E uşor, Dobrivoie, să te lupţi cu oamneii şi să-i rabzi când n-ai încotro. Dar acum te vei pune pe tine însuţi la încercare. Îţi vei căli voinţa. Ţine minte asta: milioane de oamnei tremură în faţa propriului trup, îl îngrijesc, i se supun. Fii pregătit!”.

„Sunt, preasfinţite, porunceşte!”.

Canonul și postul aspru

În momentul acela, credeam că nu există efort la care să nu rezist. Eram tânăr, puternic, oţelit şi încrezător, chiar puţin mândru că o să am parte de o încercare importantă şi că o să-i arăt vlădicăi de ce sunt în stare.

Încă de dimineaţă, vlădica m-a oprit să beau apă şi să mănânc. Toată ziua aceea am împachetat cărţi, am scris adresele pe colete şi le-am trimis la poştă, iar seara ne-am rugat la Dumnezeu. Mai întâi am făcut câte trei sute de închinăciuni în faţa icoanelor, după care am cântat cântări de slavă către Maica Domnului, apoi am îngenuncheat şi ne-am rugat. În cameră aveam un orologiu care bătea la fiecare sfert de oră.

Două ceasuri ne-am rugat în genunchi în faţa icoanelor, pe covoraşul de Pirot. El avea piciorul drept puţin îndoit, ca să nu-l deranjeze statul în genunchi. Pe mine mă dureau genunchii, de aceea trebuia să  mă sprijin în mâini, să stau pe vine, să mă mişc de pe o parte pe alta. Deoarece mă aflam în spatele lui, nu vedea ce fac. Apoi ne-am ridicat şi două ore ne-am rugat stând în picioare, fără cuvinte. „Roagă-te cu mintea, fără să mişti limba, fiule. Dumnezeu ştie gândurile noastre. Postul nu are niciun rost fără rugăciune, ba chiar poate să strice”, mi-a spus.

Apă şi pâine n-am gustat toată ziua şi toată noaptea. Am continuat şi a doua zi. Am răbdat foamea şi setea; am lucrat, m-am rugat şi am tăcut. A treia zi mi-a fost tare rău. Am răbdat mai uşor foamea, căci eram obişnuit cu ea, dar setea mă chinuia rău. Am avut stări de leşin şi de greaţă. Seara nu am mai putut rezista la rugăciune, m-am culcat devreme. Nicolae a rămas singur să se roage. Dimineaţa, când m-am trezit, am văzut că se ruga mai departe. Dumnezeu ştie când şi cât dormea omul acela.

A patra zi, trupul îmi ardea de parcă îmi luase foc. Mă dureau în special rănile din război. În jurul lor au apărut vânătăi mari, care nu erau prea plăcute la vedere. Mă dureau spatele şi capul, stomacul mă chinuia necontenit, iar bătăile inimii mi se înteţiseră. Mergeam des la fereastră şi trăgeam în piept aer curat. Îl sorbeam cum sorbi apa rece de izvor.

În a cincea zi, am început să răspândesc duhoare.

În a şaptea zi s-a petrecut o schimbare la faţă: mi s-a întors culoarea în obraji, durerile au încetat. Dar eram nervos şi nu puteam dormi, tremuram, îmi era îngrozitor de sete. Atunci am simţit pentru prima dată că nu mai sunt în stare să lupt. Mă încurajam cu tot felul de gânduri, mă dădeam mare. Mă încăpăţânam, dar nimic nu mă putea ajuta. Până la urmă, am hotărât să-mi împachetez lucrurile şi să fug de la Nicolae.

Ajuns la limita puterilor. „Parcă ai fi o babă!”

L-am minţit că ies să-mi fac nevoile, dar am dat buzna în camera mea şi mi-am strâns lucrurile la repezeală. Când să scap, numai ce-l văd stând în prag. M-a luat de umeri, m-a întors din drum şi mi-a poruncit să despachetez. Eram emoţionat, nu ştiam ce să fac şi cum să mă salvez. L-am rugat umil să mă lase să plec sau să îmi dea dezlegare să mănânc şi să beau, dar era limpede că nici nu mă ia în seamă. Când am văzut că nu am încotro, mi-au dat lacrimile de ciudă, mai că nu am izbucnit în hohote. Nici că i-a păsat, m-a luat de urechi, ca pe un şcolar şi m-a dus în camera lui.

„Parcă ai fi o babă! Şi mai spui că vrei să fii călugăr? Eşti plin de murdărie în trup şi în suflet, şi cu toate acestea ai pretenţia să devii măreţ şi strălucitor! Oare nu simţi că în tine arde mizeria şi că împrăştii duhoare? Dacă îţi doreşti binele, şi dacă vrei ca încă din viaţa aceasta pământească să vezi Împărăţia lui Dumnezeu, stai fă-ţi treaba ta şi roagă-te cum îţi spun eu!”.

Până în cea de-a unsprezecea zi nu mi-a  mai dat voie să ies nici măcar o dată din cameră. Iar am vrut să dau bir cu fugiţii. Mă gândeam cum să fac să mă strecor din cameră şi să fug încotro oi vedea cu ochii. Dar când să pornesc, iarăşi m-a oprit episcopul la uşă. Am urlat din toţi rărunchii; mă zguduiam de chin. Îl rugam ca pe tatăl meu să mă lase să plec. I-am spus că o să mi se lipească maţele de foame şi de sete şi că voi muri în curând. Nici rugăciunile, nici ameninţările nu l-au înduplecat.

La scurt timp după aceea, mi-a dat o sticlă, poruncindu-mi să o spăl bine şi să aduc apă cu ea. Am înşfăcat sticla şi am luat-o la goană, cât mă ţineau picioarele, către cişmea, dând drumul la apă şi bând pe săturate. După care am spălat-o bine, am umplut-o cu apă şi am dus-o în cameră. Vlădica m-a întrebat:

„Ai băut destulă apă?”

„Da, preasfinţite”.

Răspunsul revelator

„Foarte bine. Acum, fiule, o să te întreb ceva. Gândeşte-te bine, nu trebuie să-mi răspunzi îndată, poţi să-mi spui şi peste un ceas. Deci: de ce ai vrut să mă spionezi? Dacă îmi spui adevărul, vei fi ucenicul meu. Dacă mă minţi, te gonesc!”.

„Nu e nevoie să mă gândesc prea mult, vlădică. Ceea ce ţi-aş spune mai târziu pot să spun şi acuma. Am vrut să văd ce face episcopul când e singur în cameră!”.

„Fiule, ai fost zilele acestea cu mine în cameră şi ai văzut ce fac. Nu mai ai motive să tragi cu ochiul”.

Iar l-am rugat să mă lase să trăiesc ca şi ceilalţi monahi; simţeam că n-aş mai putea rezista fără apă şi fără mâncare. Am fost în război, am făcut foamea, am trecut prin multe ţări şi am văzut multe, dar mi se părea că această încercare este peste puterile mele. Însă el nu m-a lăsat să plec, spunându-mi:

„Când o să îţi vină cu leşin, o să îţi dau puţină apă. Dacă la fiecare ceas sau două vei lua câte o înghiţitură, îţi va trece ameţeala”.

Iar el nici nu s-a uitat la sticlă. Nici o picătură n-a gustat! Nu se putea vedea dacă suferă: se ruga zilnic, în continuare, la fel ca în prima zi. Mă străduiam şi eu pe cât puteam, dar rugăciunea mea era slabă, deoarece mă gândeam tot timpul că nu mai apuc ziua de mâine şi născoceam tot felul de motive pentru a scăpa de acolo. El ştia ce voiam şi mereu mă împiedica. Ziua stătea lângă uşă, iar noaptea îmi aşeza patul de-a curmezişul uşii, ca să nu fug în timp ce el doarme. Primeam şi transmiteam corespondenţa printr-o ferestruică.

Oaspeții și mămăliga

Am mai rezistat încă cinci zile fără mâncare şi cu foarte puţină apă. În total am stat fără mâncare şaisprezece zile. În cea de-a şaptesprezecea zi, am auzit zgomote în curte, iar pe fereastră am văzut intrând nişte automobile. Episcopul mi-a spus: „Ne vin oaspeţi, Dobrivoie. Bucură-te! Dacă nu ar fi fost ei, continuam postul până se împlineau treizeci de zile”.

A ieşit din cameră, s-a spălat, s-a îmbrăcat cu hainele de sărbătoare şi i-a întâmpinat pe oaspeţi. L-a chemat pe Filip bucătarul şi l-a trimis îndată să aducă păstrăvi, vin şi tot ceea ce era de trebuinţă pentru prânz. De asemenea a poruncit ca pentru nou doi să pregătească „hrană de-a noastră”. Când ne-am aşezat la masă şi am început să mâncăm, oaspeţii au mâncat păstrăvi, iar noi mămăligă. Bucătarul ştia ce înseamnă „hrana de-a noastră”, negreşit mai avusese experienţe asemănătoare. Trebuia să mâncăm mămăligă, altfel după atâta înfometare, ni s-ar fi făcut rău de la o mâncare mai consistentă. În ziua aceea am mâncat puţin, a doua zi ceva mai mult, iar în a treia zi mă simţeam deja sătul.

După ce mi-am venit în fire, ciugulind câte ceva, mă simţeam uşor şi gata pentru orice îndatorire, având o voinţă mult mai puternică. Îmi dispăruseră vânătăile de pe corp, rănile nu mi le mai simţeam, ca şi cum nici nu ar fi fost. Prin înfometare mi-am curăţat sângele, iar sângele refăcut a curăţat trupul de boli şi de răni. Atunci am înţeles ce înseamnă foamea. M-am bucurat că până la urmă, am rezistat toate aceste zile şi am hotărât ca pe viitor să devin ascet şi să postesc mai des.

(Extras din cartea Kalist Monahul, de Milivoie Iovanovici, Editura Predania)