SERGIU CELIBIDACHE ȘI GENIUL ROMÂNESC | DR. GALINA RĂDULEANU

Îndrăgostită de muzica și personalitatea lui Sergiu Celibidache

Cum ați devenit îndrăgostită de muzica lui Sergiu Celibidache, marele dirijor român din Germania?

Prin anii ’70 și ceva. A venit pentru prima dată cu orchestra din Suedia. Eu auzisem de la soțul meu despre el. Au fost colegi, adică s-au cunoscut în Germania.

Când s-a întâlnit cu Celibidache?

În Germania, în perioada ’40-’44. El mi-a povestit de Celibidache și, pe urmă, când a venit în ’70, invitat cu orchestra suedeză, eu lucram la Buzău la Săpoca. Era prin ’70 și ne-am dus cu prietena mea. Am făcut rost de două bilete de la securitate.

Cum adică?

Am cunoscut pe cineva care era fiică de securist și mi-a făcut rost de bilete. Domnule, am rămas înmărmurită după orchestră. Nu am putut să merg acasă și toată noaptea am mers pe străzile Bucureștiului, așa de impresionată am rămas.

Ce frumos!

Cât de frumos a fost! După aceea, n-am mai avut acces, că el era în străinătate. Apoi, însă, trei ani de zile a venit în țară și eram prezentă la toate concertele și la toate repetițiile lor.

„Muzica lui era ca o rugăciune”

Aveați voie să participați la repetiții?

Aveam voie, da. Oricine avea voie și mă duceam. Voiam să fiu în loja care era în fața dirijorului ca să-i văd expresia. Pe urmă seara mă ducea și luam un bilet în plus. A stat în România trei ani de zile până când unul, nu-i mai dăm numele, s-a simțit foarte jignit și a făcut în așa fel încât să fie interzis Celbidache.

Dar cine era acesta?

Un dirijor de două parale. Cum au fost dirijorii noștri. Noi n-am avut dirijori… și pe acesta pe care-l aveam, l-am alungat.

Celibidache era ceva absolut divin. Eu n-am văzut așa ceva. Eu, când mă duceam și îl ascultam pe Celibidache, nu mai aveam trup, ieșeam din trup, eram numai un duh, eram un spirit. Eram ca într-o continuă revelație, ca într-o rugăciune. Nu mai aveam materie, eram imaterială. Ceva fantastic, nu o să uit niciodată. A murit la aproape 80 de ani, de atac cerebral. Era foarte apreciat. Și acuma e pe pomelnicul meu. A avut așa o însemnătate pentru mine, i-am trecut pe toți membrii familiei lui pe pomelnic.

„L-am iubit foarte mult”

El unde a murit?

În Franța e îngropat. S-a căsătorit tot cu o româncă, a avut un băiat. Acest băiat se luptă și acum pentru casa lor de la Roman, pe care vor să o facă muzeu, casă memorială.

Mă duceam la concertele lui cu flori, îmbrăcată în costum românesc. O dată i-am dus un buchet de flori și i-am zis: „Să știți că vă iubim foarte mult”. S-a uitat așa, nu știa ce să creadă. L-am iubit foarte mult. Foarte mult. Și acum, când vorbesc, mă emoționez. Dacă m-am dus eu în Franța, să mă rog la mormântul lui. Nepotul meu a fost întotdeauna drăguț, și când voiam să ajung undeva, întotdeauna mă ducea. Am ajuns acolo, mormântul avea o cruce frumoasă și i-am dus și eu ceva… Dar cine se mai duce? Eu, dacă aș mai avea putere, m-aș mai duce. Mă duceam glonț după el. Lăsam mamă, tată, tot.

Cum i s-a arătat Sergiu Celibidache

Și soțul vă lăsa?

Mă lăsa. Dar el nu era așa pasionat ca mine. Eu eram așa de pasionată de muzica lui, viața mi-aș fi dat-o. Iubeam muzica cum nu se poate descrie. Mă simțeam ca-n Rai. Și întotdeauna m-am rugat și pentru el. Știi că o dată l-am văzut în cameră?

Adică, după ce a murit?

Da. Eu am un lampadar. Vizavi de dormeza mea, am un lampadar pe care eu îl aprind și citesc. Atunci l-am aprins și, sub lampadar, mi-a apărut figura lui Celibidache. Vizibilă și surâzătoare. Mai multe clipe. Numai capul. Surâzătoare către mine, se uita către mine și surâdea. A fost prezent și foarte viu. Nu foarte tânăr, nu foarte în vârstă. Ceea ce mi-a rămas în minte este imaginea de zâmbet pe care mi-o transmitea. Așa o chestie de căldură, de simpatie.

„În Rai poate mă dirijează”

De ce credeți că v-a apărut așa?

Pentru că îl iubesc. Poate că această dragoste care o am față de mai mulți, pentru Van Gogh de exemplu. Deși e protestant, îl pomenesc în rugăciunea mea personală, însă el nu mi-a apărut niciodată. Dar probabil, adică sigur, simte această rugăciune care o fac pentru el de atâția ani de zile. Imposibil!

Poate că la un moment dat, cred că Dumnezeu i-a zis lui Celibidache: ,,Du-te, măi și spune-i ceva, că tot te pomenește, mulțumește-i, măi!”. Nu mi s-a mai întâmplat chestia asta cu nimeni. Dar nici nu m-am speriat, nu mi s-a părut că ar fi ceva de rău. Am simțit că e ceva așa din suflet. Suflet către suflet. Poate că dincolo o să ne întâlnim. Poate mă și dirijează.

(Interviul integral îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 93)