ATEMPORALUL DIN NAȘTEREA DOMNULUI | MICHEL QUENOT

Nașterea în solstițiul de iarnă

„Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ţie!”(Troparul Naşterii Domnului)

Sărbătoarea Naşterii Domnului în momentul cel mai sumbru al anului, răspunde cuvântului Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească şi eu să mă micşorez”(In. 3:30). Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie – corespunde solstiţiului de vară, când soarele este la zenit. Dar el îşi începe coborârea până la solstiţiul de iarnă şi aceasta până în inima întunericului din care izvorăşte, încă voalată lumina lumii, care va creşte în întreaga ei strălucire până în adâncul iadului atât cât durează noaptea Paştelui. „Cum voi mărturisi această taină mare? Cel fără de trup Se întrupează; Cuvântul plin de formă văzută şi grea; Cel nevăzut Se face văzut; Cel nepipăit Se pipăie; Cel fără de început Se începe şi Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al omului, Iisus Hristos, Acelaşi ieri şi astăzi şi în veci”[1].

Da, această taină depăşeşte înţelegerea noastră. Dumnezeu reîmbracă trupul de carne al fiinţei căzute. Atemporalul intră în timp şi Necuprinsul în spaţiu, Imaterialul devine materie. Dumnezeu devine om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu. Atotputernicul se îmbracă în slăbiciune, Regele se face slujitor, Creatorul fiinţă, Cel Care sprijină universul este alăptat de o femeie, Stăpânul vieţii se supune morţii, Lumina coboară în întunericul condiţiei omeneşti.

Simbolistica peșterii Nașterii

În centrul icoanei, în această peşteră întunecoasă, simbolizând captivitatea sumbră a lumii, „Cel Care este, Care era şi Care vine” (Ap. 1:4) se odihneşte înfăşat în legături pe un fel de altar – mormânt. El este prin urmare „Mielul lui Dumnezeu Ce Se oferă în mod liber jertfă pentru viaţa lumii căci vine să arate chipul său căzut”[2]. Model spaţial şi temporal, temelie eternă a fiinţei noastre, El este întărirea noastră. Spre ce altceva ne îndreptăm? Cale, El are cuvintele vieţii veşnice; mai mult, El este Cuvântul. „În această zi s-a rupt lanţul păcatului, Edenul s-a deschis pentru noi şi şarpele a fost omorât pentru că pe Eva pe care a înşelat-o o vede acum devenind Maică Ziditorului …”[3]

Noua Evă, „O Fecioară aduce lumii fecioria; Cuvântul se întrupează şi şade pururea împreună cu Tatăl”, Maica lui Iisus devine Maica lui Dumnezeu (Theotokos) „Maica Celui în Care Tatăl S-a sălăşluit”. Ea face să se arate „Adevărul curat. Umbra legii se risipeşte: născându-se dintr-o Fecioară, Dumnezeu Se arată lumii luând trup şi îndumnezeind fiinţa…”.

Aşezată pe o pernă de culoare roşie, simbol regal, pentru că rodul pe care îl poartă a făcut-o „mai înaltă decât cerurile”, Ea gândeşte cu inima la întâmplările ce vor veni: crucea, mormântul, Învierea.

„Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat că S-a preaslăvit!”[4].

„Cel neîncăput nicăieri cum a încăput în pântece? Cel ce este în sânurile Tatălui cum stă acum în braţe de Maică? Cu adevărat precum a ştiut, precum a voit şi precum bine a socotit. Că fără trup fiind, S-a întrupat de bunăvoie şi Cel ce este S-a făcut pentru noi ce nu era şi, neschimbându-şi firea, S-a făcut părtaş frământăturii noastre. În două firi S-a născut Hristos, vrând să plinească lumea cea de sus”[5].

Cer și pământ

De la jumătatea sferei, simbolizând cerul, coboară o rază de lumină cu un cerc în care se înscrie porumbelul, simbol al Duhului Sfânt. Trei raze pleacă din acest cerc, chemare la participarea trinitară, la eveniment, căci este Unul Dumnezeu în Treime Care Se lasă văzut în trup. Dumnezeirea Noului Născut este subliniată de prezenţa, de o parte şi cealaltă, a îngerilor care-L slăvesc. Mai sus, în dreapta, îngerii anunţă primii Vestea cea bună păstorilor, oameni simpli şi fără pretenţie, mereu pe cale, căci situaţia lor sărăcăcioasă nu le permite să se aşeze ca cei bogaţi.

Sus, în stânga, magii – înţelepţii epocii îndrăgostiţi de adevăr – se grăbesc la întâlnirea cu noua stea al cărei curs neobişnuit şi fără asemănare îi atrage prin strălucire. Recunoscând prin acest semn pe Stăpânul lumii „ei aduc daruri foarte preţioase: precum Regelui aur; tămâia, Dumnezeului lumii şi smirna Celui Veşnic Care a rămas trei zile în moarte…”.

Prezenţa măgarului şi a boului nu sugerează neapărat o frumoasă legendă care spune că cele două animale l-ar încălzi pe Copil cu răsuflarea lor. În această prezenţă inspirată de la profetul Isaia (Is. 1:3), Grigorie de Nyssa (+ 395) asociază în mod simbolic boul evreilor, supuşi Legii şi măgarul, păgânilor, victimele idolatriei din care Hristos vine să-i elibereze.

Dumnezeu întrupat nu înseamnă înlănţuire în condiţia omenească. Drept dovadă, Se supune obiceiurilor şi îmbăierii făcute de înţeleptele femei. Tuşele de lumină puse pe stânci exprimă bucuria acestui eveniment cosmic pentru că se împlineşte ceea ce proorocii anunţaseră cândva:

„Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează. Heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai de la care m-am îndepărtat, prin neascultare. Că Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare. Că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat, şi a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni”[6].

Întuneric și lumină

Epicentru al conflictului între întuneric şi lumină, fiecare om îl găseşte ca pe un ecou în Iosif, aşezat jos în stânga. Întrebat de către un bătrân ciudat despre această naştere care răstoarnă legile firii, el este torturat de îndoială: cum ar putea o fecioară să aducă pe lume un copil? Aşezarea lui într-o parte arată şi faptul că el nu e tatăl acestui copil, ci pur şi simplu cel care îl va îngriji.

„Acestea zice Iosif către Fecioara: Marie! Ce lucru este acesta pe care îl văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez. Şi cu mintea mă spăimântez. Ascunde-te, deci, de la mine degrab. Marie! Ce lucru este acesta pe care îl văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de veselie, întristare; în loc de laudă, ocară mi-ai adus mie. Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor, pentru că de la preoţi, din Biserica Domnului, ca pe o nevinovată te-am luat, şi ce este aceasta ce se vede”[7].

Evanghelistul Matei relatează cum un înger îi apare lui Iosif în vis şi îi spune că acest Copil zămislit din Duhul Sfânt este Mântuitorul (Mt. 1: 18-25). Atunci intră la rândul său în această taină şi devine un credincios slujitor. Aşa cum Fecioara Maria Îl va hrăni pe Cel Care hrăneşte universul.

Lumea văzută se reconectează la cea nevăzută

Cerul şi pământul astăzi „s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut”.[8] Lumea văzută este din nou legată de fiinţele nevăzute şi creaţia regăseşte bunăvoinţa Tatălui.

Ultimul gând revine primei dintre fiinţe, Prea Curata devenită Maica lui Dumnezeu şi apărătoarea lumii: „Cum te vom numi pe tine Ceea ce eşti plină de har? Cer, că ai răsărit Soarele dreptăţii? Rai, că ai odrăslit Floarea nestricăciunii? Fecioară, că ai rămas nestricată? Maică Preacurată, că ai avut în sfintele tale braţe Fiu, pe Dumnezeul tuturor? Pe Acela  roagă-L să mântuiască sufletele noastre”[9].

Această sărbătoare semnifică în mod limpede unirea divinului cu umanul, prezenţa discretă şi tainică a lui Emanuel (etimologic – Dumnezeu este cu noi) încât noi trebuie să-L primim în fiecare clipă despovărându-ne mintea şi inimile de tot ceea ce împiedică zadarnic, pentru ca El să crească în noi.

[1] Minei, 26 decembrie, Vecernia, p. 450-451.

[2] Minei, 24 decembrie.

[3] Minei, 24 decembrie, Vecernia.

[4] Minei pe decembrie, 25 dec. pag. 437.

[5] Ibidem, p. 436.

[6] Minei, 26 decembrie, Vecernie, pag. 449.

[7] Minei, 24 decembrie, Stihira de la Ceasul I, pag. 408.

[8] Minei, 24 decembrie, Vecernia, pag. 434.

[9] Minei, 24 dec, Ceasul I, pag. 407.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 14)