DE CE SĂ RĂBDĂM NEDREPTĂȚI? PR. VARNAVA IANGOS

„Fericiți cei prigoniți”

Calitatea vieții noastre duhovnicești se judecă după măsura în care este conformă cu cuvântul evanghelic al Fericirilor. Cuvântul Domnului: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și
vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine”, dezvăluie faptul că adevărata pricină a prigonirilor pe care le suferim, este asumarea cuvintelor Lui, acceptarea voii Lui în viața noastră.
Această gândire martirică o au cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și L-au făcut centrul vieții lor, cei care doresc să-și răstignească rațiunea și să-și identifice voința lor cu voia Lui.

Pentru logica lumii, o astfel de stare este considerată un nonsens. Ce persoană „rațională” poate accepta învinovățirile și prigonirile „în numele dreptății” lui Dumnezeu, ca o binecuvântare? „Căci cuvântul
Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (1 Corinteni, 1:18). Tot ce contrazice sau se mișcă împotriva „fericirii” omului de azi, îl smintește, îl tulbură.

Cultura omului fericit

Astăzi stăpânește cultura omului „fericit”. Noi suntem „fericiții” traiului bun! Totuși, pentru cei care îndrăznesc să-L urmeze conștient pe Hristos, fiecare încercare se transformă în mântuire, crucea se transformă în putere și bucurie, „iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni, 1:18).

Întreaga experiență a Bisericii noastre mărturisește că drumul spre sfințenie trece prin ispite, încercări, prigoniri, batjocuri și greutăți. Toți sfinții au suferit diferite încercări și necazuri. Cuvântul Marelui Antonie este la fel de adevărat și azi și va fi până la sfârșitul veacului: „Nimeni nu poate intra în Împărăția Cerurilor fără a fi ispitit. Dacă scoatem ispitele afară din viața noastră, nimeni nu se va mai putea mântui. Cel mai mare lucru pentru om este să-și asume răspunderea pentru faptele sale înaintea lui Dumnezeu și să aștepte ispitele până la ultima suflare” (Pateric).

Paradoxul vieții duhovnicești

Avva Ioan Colov, când a aflat că Avva Pimen ajunsese la o atât de mare odihnă a sufletului, încât nu mai avea ispite, înțeleptul și mult încercatul bătrân l-a sfătuit: „Roagă-L pe Dumnezeu, frate, să-ți aducă
înapoi războiul, zdrobirea inimii și smerenia pe care le-ai avut mai înainte, căci sufletul nu sporește decât prin războiul ispitelor”. Iată care este paradoxul vieții duhovnicești: ceea ce este respins de lume ca durere și umilință, este primit de omul duhovnicesc ca binecuvântare! Viața duhovnicească transcende și răstoarnă logica seculară a lumii. Cuvântul lui Hristos este răsturnător!

Rațiunea lumească spune: „Să te înving, ca să fiu eu cel puternic!”. În timp ce în viața duhovnicească rațiunea este: „Mai bine să pierd eu, ca să trăiești tu”. Când logica lumească ne guvernează viața, vrem
să ne protejăm de celălalt pentru a ne simți puternici împotriva lui. „Răsturnarea” duhovnicească, însă ne cheamă să murim noi înșine, pentru dragostea lui Hristos și să acceptăm suferința pentru  transformarea, pentru viața celuilalt; suferința noastră să devină dorirea și puterea de viață a celuilalt.

Învingem atunci când depunem armele. Învingem atunci când dărâmăm propriile ziduri, atunci când ne asumăm un astfel de mod de viață. Singurul lucru care nepoate întări este descoperirea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru.

(Extras din cartea „Fericirile, răspunsul dat lumii”, de Arhim. Varnava Iangos)