TÂLCUIREA ICOANEI ÎNVIERII | MICHEL QUENOT

Învierea – Ziua Domnului

„Sărbătoare a sărbătorilor, praznic al praznicelor”, această măreaţă şi sfântă zi reîmbracă o anume importanţă pe care o determină ciclul liturgic. În limbile slave, cuvântul „înviere”(Voskressénié) înseamnă duminica devenită „ziua Domnului” (Kyriaky hémera în greacă şi dies Dominica în latină, de unde cuvântul „duminică”).

Învierea dă sens profund Întrupării pentru că la ce bun să-ţi asumi umanitatea fără să o restaurezi!

Victorios asupra morţii, Hristos înviat așează apoi prin înălţarea Sa umanitatea noastră la dreapta Tatălui şi revarsă Duhul asupra întregului trup în ziua de Rusalii.

Precum apostolul Toma necredinciosul, noi căutăm dovezi. Prin urmare, spune Sf. Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu […] suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (Cor. 15: 14-15, 19).

Misterul Învierii

În opoziţie cu Răstignirea, Învierea lui Hristos scapă privirilor. În ciuda impactului său asupra istoriei, Ea nu răspunde criteriilor istorice pentru că relevă taina. Nimeni nu L-a văzut pe Hristos ieşind din mormânt. În ciuda peceţilor puse la mormânt, gărzile uluite mărturisesc primele dispariţia Sa. Dezamăgirea ucenicilor după moartea Sa tragică, descurajarea lor şi neîncrederea faţă de primele mărturii ale Învierii Sale, răstoarnă acuzaţia de luare din mormânt.

Şi Apostolul Toma oferă exemplul ultim al îndoielii, spunând că vrea să vadă semnul cuielor şi să atingă rănile Învăţătorului său pentru a crede în Înviere. Când Iisus vine prin uşile încuiate şi rămâne în mijlocul ucenicilor Săi, el anticipă dorinţa lui Toma pe care-l invită să atingă semnul rănilor. Apostolul, convins de firea divino-umană, exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”(In. 20: 28).

Distrugerea încuietorilor prin Înviere

Într-o apropiere pur misterioasă, icoana împrumută din simbolismul său textelor elaborate, încă din secolul al II-lea, care pun în evidenţă coborârea lui Hristos în străfundurile iadului, victoria Sa asupra morţii, eliberarea lui Adam şi distrugerea definitivă a încuietorilor pentru că totul de acum înainte este deschis.

Icoana reprodusă aici frapează prin abundenţa luminii pusă în valoare de fondul aurit. Învingător al morţii, Hristos apare într-o mare strălucire în inima universului pe care vine să-l restaureze. Aripa fluturând pe haina Sa simbolizează coborârea la întâlnire cu omul prizonier al tenebrelor morţii. Spaţiul dintre stânci arată trecerea în împărăţia morţii unde El face să se rupă încuietorile, spărgând uşile iadului pe care le calcă în picioare.

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru Care s-a întărit”.

„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”(Canonul Învierii – Cântările a III-a şi a VIII-a).

Simbolurile Pogorârii în iad

Cel Înviat ţine în mâna stângă crucea, simbolul victoriei Sale «pentru că suferind pentru noi pe Cruce El a omorât moartea prin moartea Sa». Cu mâna dreaptă îl întâmpină pe Adam care pare că adună în persoana Sa întreaga umanitate şi-l ridică din mormânt, de unde cuvântul grec Anastasis, adică ridicare, simbolizat în această icoană. Această faţă către Faţă a primului şi noului Adam este întâlnirea omului cu Mântuitorul care coboară la el pentru a-l atrage spre urcare. Cu mâinile acoperite în semn de respect, Eva participă la eveniment.

Deasupra ei, în prim plan, Moise, înconjurat de drepţi, poartă tablele Legii. În spatele lui Adam, regele David şi fiul său, Solomon, fără barbă. Mult mai retras, alături de un profet, Ioan Botezătorul care, după ce ca Înaintemergător Îl anunţă pe Hristos pe pământ, l-a propovăduit drepţilor în aşteptarea eliberării Sale.

De la Vechiul Testament la Noul Testament

Transfigurarea în oglindă, această revărsare a lui Hristos în lumină, face să strălucească întregul univers. Sfintele Scripturi relatează cum (Duhul face aceasta) catapeteasma Templului se rupe, semn al trecerii de la Vechiul la Noul Testament, căci zidul despărţitor se prăbuşeşte, încuietorile se rup, porţile cad. Cei pe care răul îi ţine legaţi sunt eliberaţi, şi chiar dacă îşi arată puterea pentru puţin timp, zilele sale sunt numărate până la reîntoarcerea în slavă a Celui Înviat pentru Judecata ultimă.

„În această zi iadul strigă gemând: Puterea mea este surpată, am primit un mort asemănător cu cei morţi dar care nu poate rămâne. El înviază pe cei ţinuţi închişi de veacuri”.

Umbre și lumini

Această icoană prezintă o paralelă cu cea a Naşterii în care Nou-născutul stă în inima întunericului înfăşat în scutece pe un fel de altar-mormânt, anunţând jertfa Sa, Mielul pascal ce Se dăruieşte pentru viaţa lumii. Limitată până la venirea Sa în lume, lumina izbucneşte de această dată în toată măreţia ei, învăluind totul: nu mai sunt umbre şi colţuri ascunse, Cel înviat este Pantocratorul Care împărăţeşte peste întregul univers.

La fiecare Liturghie euharistică, preotul rosteşte după Împărtăşanie o rugăciune din duminica Paştelui: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim.

Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos! Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul lăudăm Învierea Lui; că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”(Ceasurile Sfintelor Paşti, Penticostar pag. 26).

Într-un fel sau altul şi în grade diferite, fiecare om experiază coborârea în iad. Experienţa lui Iov – supus ispitei prin ceilalţi sau prin încercări (boală, înfrângere, nedreptate, pierderea unei fiinţe dragi etc.), care provoacă îndoiala şi sentimentul părăsirii – este un exemplu.

Procesul moarte-înviere al fiecăruia din noi

În acest moment al adevărului în care te găseşti singur cu tine însuţi, cu certitudinile şi întrebările tale, mâna întinsă a Fiului lui Dumnezeu ne cheamă a o strânge şi a nu-i mai da drumul. Ridicarea, Învierea rupe lanţurile robiei care sunt patimile, avuţiile, care ne împresoară adesea mai mult decât putem noi să le supunem. Învierea ne aduce libertatea care face din noi oamenii începuturilor. Pentru a ne împărtăşi, trebuie să intrăm în procesul moarte-înviere ca să primim pe  Duhul Sfânt la Rusalii.

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”(Ceasurile Sfintelor Paşti, Penticostar pag. 27).

„Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii; şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţivă!”(Canonul Paştilor, Cântarea I).

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 16, tradus de Monahia Dometiana)