MĂRTURIA UNEI PELERINE CARE A VĂZUT SF. LUMINĂ

Pregătirea venirii Sfintei Lumini

Varvara Briun Sent-Ipolit, o pelerină din Rusia, a fost martora venirii Sfintei Lumini în anul 1859. Despre acest eveniment ea îi scrie o scrisoare duhovnicului ei, egumenul Antonie, astfel:

„În Sâmbăta Mare în Mănăstirea Feodorovsk, dis-de-dimineaţă toate pelerinele legau în mănunchiuri lumânări pestriţe mici astfel încât fiecare mănunchi să fie alcătuit din 33 de lumânări – în amintirea anilor Mântuitorului Hristos. La ora zece după Sfânta Liturghie, ortodocşii noştri au stins toate candelele de la Mormântul Mântuitorului, iar în biserică au stins toate lumânările. În tot oraşul şi chiar în împrejurimi nu a rămas nici o scânteie de foc. Doar în casele catolicilor, evreilor şi protestanţilor ardea focul.

Chiar şi turcii urmează obiceiul ortodocşilor şi în această zi vin în Biserica Mormântului Domnului. Eu am văzut cum copiii lor ţineau în mâini mănunchiuri de lumânări şi am vorbit cu ei prin traducător. Copiii erau însoţiţi de maturi.

Evlavia închinătorilor

La ora 12 de zi uşile bisericii erau deschise şi catedrala era plină de lume. Toţi, fără excepţie – mic şi mare – se duc la biserică. Din cauza mulţimii am ajuns cu mare greu în biserică. Nu numai toate cele cinci etaje ale cafastrelor erau pline de mulţimea pelerinilor, ci şi pereţii, unde era posibil să te ţii cât de cât; peste tot şedeau arabi.

Unul dintre ei m-a impresionat mult: s-a aşezat pe mânerul candelabrului din faţa icoanei ţinând-o pe genunchi pe fiică-sa, o fetiţă de vreo şapte ani, şi tot timpul a stat acolo. În biserică au dat buzna din munţi beduini cu capetele rase, femei cu bani înşiruiţi pe cap şi pe nas şi acoperite cu văl. Cu dânşii erau şi copii de toate vârstele.

Toată lumea aceasta se îmbulzea şi se agita şi aştepta cu nerăbdare Focul Sfânt. Oamenii erau supravegheaţi de ostaşii turci, care cu armele îi potoleau pe arabii agitaţi. Acest tablou pestriţ era privit cu curiozitate de călugării catolici iezuiţi, printre ei era şi principele nostru (al ruşilor – n.n.) Gagarin, care 18 ani în urmă a trecut la catolicism.

În așteptarea Focului Ceresc

Uşile împărăteşti ale Catedralei Învierii erau deschise şi se vedea clerul de frunte al tuturor confesiunilor creştine…

Fiecare din cei prezenţi ţinea în mâini câte un mănunchi mare de lumânări, iar alţii, care erau în cafastre, au coborât frânghii cu câteva mănunchiuri şi ele atârnau pe pereţi în aşteptarea Focului Ceresc. Toate candelele au fost umplute cu ulei proaspăt, iar în candelabre s-au înfipt lumânări noi, cu fitilurile neatinse de foc.

Eterodocşii neîncrezători şterg minuţios toate colţurile Cuvucliei şi personal pun vată pe lespedea de marmură a Mormântului Domnului…

Se apropie clipa solemnă, nevrând fiecăruia îi tresaltă inima… Aşa cum toate gândurile sunt concentrate asupra fenomenului supranatural, unii în aceste momente sunt încolţiţi de o îndoială puternică, alţii, care sunt mai evlavioşi, se roagă din tot sufletul cu o convingere fierbinte şi speranţă în mila lui Dumnezeu, iar ceilalţi, indiferenţi, aşteaptă doar din curiozitate să vadă ce se va întâmpla…

Soare, nor, rouă, îndoieli

Iată în sfârşit o rază de soare a strălucit în deschizătura de deasupra Cuvucliei şi a luminat acest tablou… Ziua e clară, în aer e fierbinţeala zilei de primăvară orientală! Deodată, a apărut un nor care a acoperit acea deschizătură în care cădea raza soarelui.

Eu m-am speriat că nu va mai fi Focul Sfânt şi lumea indignată îl va sugruma pe preasfinţitul mitropolit (Petru Meletie). Îndoiala mi-a întunecat inima, am început să-mi reproşez, de ce am rămas, oare nu-mi este de ajuns că m-am închinat Mormântului Mântuitorului? De ce să aştept fenomenul ireal? Şi meditând astfel, eu tot mai mult mă îngrijoram.

Deodată, în biserică s-a întunecat. M-am întristat până la lacrimi… mă rugam cu sârguinţă… Arabii au început să strige, să cânte, să se bată în piept, se rugau în glas, ridicau mâinile spre cer; soldaţii turci începură să-i liniştească. Tabloul era îngrozitor, larma – generală!…

Între timp în altar încep să-l îmbrace pe locţiitorul-mitropolitului – nu fără de participarea la aceasta a eterodocşilor. Clerul îl ajută să îmbrace stiharul din argint, îl încinge cu un cordon de argint, îl încalţă; toate acestea se săvârşesc în prezenţa clerului armean, romano-catolic şi protestant.

Îmbrăcându-l astfel, îl duc de subsuori cu capul descoperit printre două rânduri de soldaţi împodobiţi până la uşa Cuvucliei şi închid uşa după el. Şi iată-l singur la Mormântul Domnului. Iarăşi linişte. Asupra poporului coboară un nor de rouă. Mi-a revenit şi mie, pe rochia mea albă de batist.

Totul se aprinde

În aşteptarea minunii din cer totul înmărmureşte, însă nu pentru mult timp… Din nou agitaţie: strigă, freamătă, se roagă; pe cei agitaţi iarăşi îi calmează. Misiunea noastră se afla pe catedra de deasupra uşilor împărăteşti; văd aşteptarea pioasă a preasfinţitului Kiril. Am aruncat o privire şi spre cneazul Gagarin, care se afla în mulţime. Vedeam bine faţa lui; ea exprima tristeţe, Gagarin privea cu insistenţă spre Cuvuclie…

În prima cameră din ambele părţi ale Cuvucliei sunt în pereţi două deschizături rotunde prin care egumenii şi stareţii mănăstirilor din preajmă îi dau preasfinţitului mitropolit lumânările.

Deodată, din deschizătura laterală apare un mănunchi de lumânări aprinse… Într-o clipită arhimandritul Serafim transmite lumânările poporului… Deasupra Cuvucliei totul se aprinde: candelele, candelabrele… Toţi strigă, se bucură, îşi fac cruce, plâng de bucurie; sute, mii de lumânări transmit Lumina una alteia. Forfotă… Arabii îşi dau cu Focul Sfânt pe bărbi, femeile apropie Focul de gâtul dezgolit. În această strâmtorare Focul pătrunde înăuntrul mulţimii, însă niciodată nu s-a înregistrat vreun caz de incendiu. Entuziasmul general e de nedescris, să redai acest tablou este imposibil: aceasta e o minune nespusă.

Focul viu care nu arde

După soare a urmat norul, apoi roua şi după rouă – Focul. Roua cade pe vata de pe Mormântul Domnului şi, deodată, vata udă se aprinde cu o flacără albastră.

Mitropolitul apropie lumânările de vată şi ele se aprind cu o flacără slabă albăstruie. E remarcabil că la început în biserică de la atâta mulţime de lumânări domneşte semiobscurul; nu se văd feţele; tot poporul se află parcă într-o ceaţă albăstruie; iar apoi totul se luminează şi Focul arde foarte viu.

Transmiţând tuturor Focul, mitropolitul iese din Cuvuclie cu două mănunchiuri mari de lumânări aprinse ca nişte torţe. Arabii au vrut, ca de obicei, să-l ducă pe mâini, însă vlădica s-a eschivat şi a mers singur ca prin ceaţă cu paşi rapizi din Cuvuclie spre altarul Învierii Domnului. Fiecare se străduia să-şi aprindă lumânarea de la lumânările lui.

Eu eram în calea lui şi mi-am aprins lumânarea. El părea străveziu; părul alb îi flutura pe umeri; fruntea-i lată era netedă, fără riduri, faţa-i avea o paloare neobişnuită; era îmbrăcat în alb; în mâini avea două torţe; ochii îi erau îndreptaţi spre cer; privirea – plină de inspiraţie; poporul vedea în el un mesager ceresc. Toţi plângeau de bucurie.. Dar, iată că din mijlocul poporului s-a auzit un sunet neclar…

(Extras din „Pogorârea Focului Haric la Mormântul Domnului”, ed. Lavrei Poceaev, publicat și în Revista Atitudini Nr. 2).