CUVÂNT SUPERB DESPRE MAICA DOMNULUI ȘI FEMEIE | MICHEL QUENOT

Întreaga creştere a bărbatului este în maturizarea raporturilor sale cu femeia. Atâta timp cât el rămâne la stadiul de raporturi mamă-copil, sau la stadiul de femeie seducţie-repulsie, el nu poate cu adevărat să crească, chiar spiritual.

Comoara cea mai pură a omenirii

Un diamant acoperit de praf îşi pierde strălucirea şi frumuseţea. Ce minune, în schimb, să-l contempli proaspăt şlefuit! Expus razelor soarelui, se aprinde şi străluceşte în mii de lumini.

Comoara cea mai pură a omenirii, Fecioara Maria, reflectă lumina din Lumina purtată la sânul său. Poeţi, scriitori, pictori, sculptori, artişti de toate genurile s-au întrecut, de-a lungul timpurilor, să o mărească şi să încerce să exprime frumuseţea sa maternă. Atmosfera de indiferenţă şi de raţionalism, creată de omul modern îndopat de tehnologie şi ancorat în material, goleşte totuşi orice spaţiu de o Fecioară Maică, cu atât mai mult de o femeie considerată Maică a lui Dumnezeu. (…)

Multă cerneală a curs pe tema ei, şi chiar dacă totul pare a fi spus deja, ea depăşeşte într-atât inteligenţa omenească, că proslăvirea ei rămâne inepuizabilă. Nicio limbă omenească nu este de ajuns pentru a enumera minunile sale!

Maică a celor vii

Câte fiinţe umane nu suferă din lipsa unei adevărate mame? Se strică şi se încalcă acest rol vorbind de mame necăsătorite, de mame purtătoare (n. r. care dau naştere prin însămânţare artificială), de mame lesbiene.

Adam o numeşte pe însoţitoarea sa „Eva”, ceea ce înseamnă „viaţă”, „pentru că ea este mama tuturor celor vii” (Fac. 3:20). Înălţată la gradul de mamă a creştinilor, urmaşă a lui Avraam care îi asigură paternitatea, Fecioara Maria a crezut, de asemenea, în îndeplinirea promisiunii Domnului (Lc. 1:45), devenind astfel preafericita Maică a celor cu adevărat vii. Importanţa sa în istoria mântuirii şi în viaţa fiecărui om de aici îşi trage izvorul.

În felul primei Eve, a cărei căderi priveşte întreaga omenire, „da”-ul său la primirea în ea a Mântuitorului a unit dumnezeiescul şi omenescul.

„De la Eva maică a celor vii,

Maica lui Dumnezeu,

Tu ai fost ridicarea,

Căci tu ai adus pe lume pe Făcătorul vieţii”.[1]

Relaţia dintre bărbat şi femeie

În sânul societăţii noastre, în care confruntarea sexelor ia întorsături subtile, femeia ocupă o poziţie ţintă printr-o serioasă repunere în discuţie a rolului său şi a locului său în raport cu trecutul. Orice căutare de fuziune înlocuieşte iluzia şi nivelează harismele specifice fiecăruia.

Într-o viziune a lumii aţintită pământului, omul tinde să organizeze totul după scheme logice, fără referinţă la persoană. Viaţa cedează atunci locul legilor, şi bărbatul – mai ales în dimensiunea sa masculină, dimensiune câteodată nefavorabil poftită de femeie – riscă în orice moment să cadă tentaţiei puterii, a forţei şi a violenţei. Diferiţi din punct de vedere ontologic, bărbatul şi femeia îşi întemeiază legătura lor pe dragoste, şi nu pe egalitate, cum ni se dă să credem.

Femeia dă naştere şi întreţine prin firea sa o relaţie privilegiată cu viaţa. Adevărata sa vocaţie nu se situează în imitarea bărbatului, adesea în luptă pentru putere la toate nivelele societăţii şi, bineînţeles, în Biserică, ci în depăşirea viziunii fixiste masculine care consistă în reducerea vieţii la scheme sterile. Ei îi revine responsabilitatea de a sublinia unicitatea şi plenitudinea vieţii, de a arăta că autenticitatea vieţii rezidă în dragoste, şi nu în sex.

Bărbatul și fuga de vulnerabilitatea inimii

Pentru Jean Vanier, care se bucură de o mare experienţă umană culeasă de-a lungul continentelor şi în comunităţile Arcei, „pericolul la om este de a fugi de vulnerabilitatea inimii sale şi de puterile sale de tandreţe. Uneori, el cere o femeie-mamă, apoi foarte repede, ca un băieţel, el o refuză, dorind propria sa libertate. El se aruncă atunci în lumea eficienţei şi a organizării, negând tandreţea şi adevărata reciprocitate. Dar prin însuşi faptul acesta el se mutilează şi se separă de ceea ce este esenţial în el.

Acum idealizează femeia – ea este Fecioara preacurată – acum o aruncă în dizgraţie – ea este marea seducătoare, instrument al diavolului, prostituata, sau încă, el se serveşte de ea ca de o servitoare. În toate cazurile, el nu face altceva decât să-şi respingă propria sa sexualitate, pe care el o consideră rea, sau o neagă. În orice caz, el refuză orice relaţie adevărată cu femeia ca persoană şi nu o mai vede decât ca simbol al păcatului sau al curăţiei, sau ca pe o fiinţă inferioară.

Întreaga creştere a bărbatului este în maturizarea raporturilor sale cu femeia. Atâta timp cât el rămâne la stadiul de raporturi mamă-copil, sau la stadiul de femeie seducţie-repulsie, el nu poate cu adevărat să crească, chiar spiritual.

Echilibrul femeii

În aceeaşi manieră, femeia de asemenea trebuie să-şi găsească echilibrul. Ea nu trebuie, prin refuzul feminităţii sale, să caute aceeaşi putere ca bărbatul, nici să privească cruciş cu gelozie la capacităţile sale de organizare. Ci ea trebuie să descopere bogăţiile propriei sale feminităţi, puterea care poate fi ascunsă în chiar slăbiciunea ei, lumina şi înţelepciunea propriei sale inteligenţe şi capacităţile de tămăduire şi de compasiune care sunt în ea.

Când este lipsită de orice putere, se întâmplă ca ea să aibă o intuiţie cu atât mai limpede şi mai adevărată, mai puţin amestecată cu patimile de orgoliu şi de putere care colorează adesea inteligenţa bărbatului”.[3]

Femeia desăvârşită

În faţa tentaţiei prometeice a femeii moderne, care consistă în a limita feminitatea sa în folosul unei masculinităţi în care ea crede că va găsi forţa şi prestigiul său, Fecioara Maria oferă exemplul unei fiinţe care a integrat armonios masculinul şi femininul până la o depăşire a genului.

Ea opune orgoliului o smerenie umplută de vigoare spirituală; aparenţei – fiinţa, măştii – chipul; impudorii – frumuseţea pură; căutării frenetice a provocărilor – odihnirea în Duh; urii – iubirea acestui Dumnezeu al iubirii pe care ea L-a născut. Violenţa sa pacifică este cea a Fericirilor; slava sa, cea a lui Hristos.

Femeie împlinită şi personificare a femeii într-o lume dominată de bărbat, ea înalţă forţa Împărăţiei.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 13)

[1] Adormirea Maicii Domnului, vecernia Mare, Litie.

[3] Comunitatea, loc al iertării şi al sărbătorii, Fleurus-Bellarmin, 1989, p. 256-257.

1] Duminica tuturor sfinţilor, Orthros, oda 3.