DE CE PĂCĂTOȘII SUNT NESIMȚIȚI | SF. SIMEON

Mândrie și insensibilitate

Deci ce voi răspunde când mă va judeca Dumnezeu, dacă voi fi aflat cu sufletul bolind de multe și felurite boli? Că am lăsat grija de sănătatea mea și m-am sârguit mult în tot timpul vieții mele după bogăție, slavă și plăcere. Însă, după cât se pare, ignorarea bolilor, care induce insensibilitatea celui ce pătimește acum, îl înșală să-și disprețuiască sănătatea. Pentru aceasta, orice păcătos, adică bolnav sufletește, este mândru pentru că este insensibil. Și nivelul mândriei este pe măsura insensibilității, după cum este scris: „Mândria celor ce Te urăsc pe Tine se urcă pururi” (Ps. 73:23).

Dar cel bolnav sufletește este insensibil. Cel ce-și urăște sufletul, urăște și pe Doctorul sufletelor, Care este Hristos.

Smerenie și sensibilitate

Căci oricine suferă este smerit, după cum și orice creștin este smerit cugetător, ca unul ce nu este insensibil din cauza bolilor sufletești și atrage pe Doctor prin smerenie spre vindecare. Fiindcă, din pricina neputinței, a grabnicei schimbări a firii și simțirii, avem nevoie în tot felul de tămăduire trupească. Dacă nu ni s-ar fi dat simțire, n-am fi avut dureri și n-am fi avut nevoie de tămăduire dacă nu simțeam dureri.

Tot astfel socotim și despre suflet. Sufletul are neputință înțelegătoare, sufletul are simțire înțelegătoare și deoarece ne purtăm cu nesimțire față de boala lui, pentru aceasta nici nu avem dureri și nu ne îngrijim de tămăduirea lui noi, cei nesimțitori. Pentru aceasta orice păcătos nesimțitor este bine dispus, este nesimțit. Iar ca unul nesimțit, este de netămăduit. Ca unul de netămăduit, este scârbos; iar ca unul scârbos, este urât de Dumnezeu și de sfinții îngeri, lucru ce este vrednic de tânguire.

Cum tămăduim nesimțirea?

De aceea trebuie să fie îngrijită, pe cât ne stă în putere, simțirea înțelegătoare, ca să căutăm pe Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor, când avem dureri. Și să cădem la El, să ne umilim să vindece neputințele noastre.

Iar neputințele sufletului sunt dorința după bunuri materiale, pofta de plăcere, iubirea și avântul după slavă, din cauza cărora majoritatea oamenilor sunt mânioși, iuți, furioși, nelucrători, trândavi, nemișcați spre cele bune, lacomi, răpitori, nedrepți, iubitori de slavă deșartă, mândri, trufași, invidioși, geloși și pomenitori de rău.

Prin urmare, ce sunt aceste puține și mici boli? Este un lucru binecuvântat ca sufletul care mărturisește pe Hristos și crede în El, să fie nerănit de acestea pentru care trebuie să plângă, să se tânguiască și să se vaicăre. Și [trebuie] să atragă astfel compătimirea Doctorului asupra sa ca să-i răsară lumina înțelegătoare și să-și vadă răutățile. Căci, dacă nu și le vede el mai întâi, nu poate să i le tămăduiască Doctorul cel atotputernic.

Nădejdea tămăduirii

Dar ce înseamnă tămăduirea? O schimbare oarecare minunată a sufletului. Căci, când se tămăduiește sufletul, toate acestea pe care le vedea ieri dorite și bune, le observă și le urăște, prin harul Doctorului, ca pe niște lucruri scârboase și întinate. „Și aceasta nu este de la el, este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8). Mulțumind pentru aceasta Celui ce l-a tămăduit, vestește pretutindeni, strigând cu glas mare: „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps. 76:11).

Fiindcă, așa cum orice om simte în privința celor simțite și văzute, când privește în mod simțit, că o duce bine sau este lipsit, că este bolnav sau sănătos, că-i cald sau frig, că este într-o pasă proastă sau bună, că se simte bine sau rău, tot astfel și orice creștin este dator să privească înțelegător. Și să simtă înțelegător că bolește în chip înțelegător sau că este sănătos în chip înțelegător… Că este într-o pasă proastă în chip înțelegător sau una bună, că se simte bine sau rău.

Iar dacă se raportează în mod nesimțitor față de acestea, degeaba este creștin. Căci, dacă Hristos este viață și este lumină, deși se numește creștin, unul ca acesta nu este creștin. Fiindcă, de ar fi avut părtășie cu Hristos, s-ar fi împărtășit și de viață și de lumină. Căci a simți și a vedea ține de cei vii, nu de cei morți.

(Extras din Sf. Simeon Noul Teolog, 24 Cuvinte despre viața duhovnicească, Ed. Doxologia, publicat și în Revista Atitudini Nr. 56)