România profundă are viitor, dacă voi, tinerii, veți deveni profunzi, prin tradiție, cultură, artă și cugetarea la tainele Dumnezeirii.
Împărtășiți bucuria și revelația unei tinere studente, Ana Grăjdeanu, studentă la Facultatea de Istorie și colaborator al Frăției Ortodoxe „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
ROMÂNIA PROFUNDĂ ARE VIITOR! DE ANA GRĂJDEANU
Deși sunt studentă de aproape un an în București, din păcate, până astăzi nu am reușit să ajung niciodată la Muzeul Național de Artă al României. Însă ieri, trecând prin zonă, am văzut că există o expoziție temporară cu picturi ale lui Nicolae Grigorescu.
Nu am găsit pe nimeni care să poată merge cu mine, așa că am decis să plec singură cu gândurile mele, pentru a mă putea bucura cât mai mult de expoziție.
Am intrat plină de entuziasm în muzeu, unde am fost întâmpinată de un aer de eleganță și rafinament, în miezul unui București peste care domină superficialitatea. La intrare era un grup de aproximativ 20 de turiști vorbitori de limbă franceză. Iar ascultându-i, am simțit cum intru într-un film de sfârșit de secol XVIII.
Am început să privesc exponatele, la o primă vedere, totul părând repetitiv și monoton: tablouri ce ilustrează viața rurală.
Dar Nicolae Iorga spunea că ,,opera lui Grigorescu înfățișează o imagine prin excelență festivă, de un optimism niciodată superficial, a vieții satelor din vremea sa”.
De la monotonie la revelație
Așa că am luat loc pe o băncuță și am încercat să privesc dincolo de uleiul de pe pânză, lemn sau carton.
Apoi am văzut! Am văzut viață! O viață pe care cu greu cred că urmașii noștri o vor mai avea, dar din care eu am reușit să gust în copilărie.
Am văzut carul cu boi, pe mine în vârful căpiței, iar pe părinți și bunici de jur împrejur. Am văzut-o pe mama lângă fântână și pe bunica lângă turma de oi. Am văzut drumul de la țară, pe unde mergeam în tălpile goale pe dealuri și am văzut și râul. Am văzut viața simplă, de la țară, de care mă agăț în mod constant când mă simt sufocată de aglomerația Bucureștiului contemporan.
Dorul românesc
Priveam fiecare tablou în parte și plângeam. Plângeam de dorul de casa de la țară și de copilăria ruptă din tablourile lui Grigorescu. Plângeam pentru că știu că deși în prezent, el este considerat ,,pictorul ethosului românesc”. Nu știu câte generații vor mai privi la fel expozițiile de acest fel.
Am mai văzut și lădița de zestre despre care am avut de scris o lucrare. Și straiele care, deși acum sunt considerate ca fiind demodate, au în spatele lor o filosofie extrem de bine pusă la punct. Toate au o frumusețe care se remarcă prin simplitate și bun gust, prin sinceritate și inocență.
Ochii sufletului
Toate acestea sunt lucruri pe care le văd din ce în ce mai rar, într-o lume în care minimalismul a pus stăpânire peste tot. Frumusețea și eleganța au devenit treptat, literalmente, piese de muzeu, iar asta este trist. Este trist, pentru că treptat pierdem din profunzimea pieselor de artă și a elementelor care au reprezentat fundamentul societății de astăzi.
Îmi doresc ca un număr cât mai mare de persoane să ajungă și să simtă în profunzime ceea ce am văzut astăzi, cu ochii sufletului.
(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 83)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.