DESPRE SOARE, LUNĂ ȘI STELE. ZIUA A PATRA

Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii”. (Fac. 1: 14)

Sf. Ioan Gură de Aur: Împodobirea cerului

Ieri ne-a învăţat fericitul Moise că Făcătorul universului a împodobit urâțenia pământului cu ierburi, cu fel de fel de floră şi cu plante ; astăzi vorbeşte de podoaba cerului. După cum pământul s-a împodobit cu cele ce-au ieşit din el, tot aşa şi cerul acesta văzut a fost făcut de Dumnezeu mai strălucitor şi mai frumos, împodobindu-l cu fel de fel de stele şi cu crearea celor doi mari luminători, soarele şi luna.

„A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele” (Fac. 1: 16).

Ai văzut înţelepciunea Creatorului? A spus numai şi a fost adus la fiinţă stihia aceasta minunată, soarele. Pe acesta îl numeşte luminătorul cel mare şi spune de el că a fost făcut spre stăpânirea zilei. Soarele face mai strălucitoare ziua, slobozind razele sale pline de lumină şi arătând în fiecare zi proaspătă frumuseţea sa. Se arată odată cu zorile şi deşteaptă pe fiece om la munca sa.

Vrând fericitul profet David să înfăţişeze frumuseţea soarelui, a spus : «Şi el ca un mire ce iese din cămara lui, bucura-se-va ca un uriaş care aleargă drumul lui_; De la marginea cerului ieşirea lui şi oprirea lui până la marginea cerului»”. Vezi că ne-a arătat şi frumuseţea lui şi iuţeala, lucrării lui? Prin cuvin-tele : «De la marginea cerului ieşiiea lui şi oprirea lui până la marginile cerului», ne-a arătat că într-o clipită de vreme străbate întreaga lume, că-şi sloboade razele sale de la o margine la alta a pământului şi aduce mare folos. Nu încălzeşte numai, ci şi usucă; şi nu usucă numai, ci şi arde şi ne aduce multe şi felurite foloase. Mare este minunea acestei stihii! Nimeni n-ar putea-o spune după cum merită. Spun aceste lucruri şi laud cu cuvântul stihia, ca să nu te opreşti aici, iubite, ci să porneşti de la ea şi să duci minunea la Făcătorul stihiei. Cu cât va fi arătată mai mare stihia, cu atât vei arăta mai mare minunea Creatorului.

De ce abia în ziua a patra?

Apoi, tot pentru asta Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui aveam ziua. Ce am spus despre seminţe, aceea voi spune şi despre zi, că fuseseră trei zile înainte de crearea soarelui. Dar a voit Stăpânul să facă cu ajutorul acestei stihii și mai strălucitoare lumina zilei. Acelaşi lucru putem să-l spunem şi de luminătorul cel mai mic, de lună; fuseseră trei nopţi înainte de facerea ei. Dar şi luna, adusă la fiinţă, ne dă folosul ei, că împrăştie întunericul nopţii; şi aproape că putem spune că, împreună cu soarele, împlineşte acelaşi rost faţă de toate celelalte făpturi.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, PSB 21)

SF. VASILE CEL MARE: PATRIA CEREASCĂ

Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumuseţea cea nespusă a stelelor, ţi-ai făcut o idee despre Arhitectul universului şi te-ai întrebat cine a brodat cerul cu aceste flori şi te-ai gândit că în cele ce vezi pe cer plăcerea este mai mare decât trebuinţa; şi iarăşi dacă ziua, cu mintea trează, ai cunoscut minunăţiile zilei şi prin cele văzute te gândești la Cel nevăzut, atunci eşti pregătit să asculţi cele ce se vor grăi şi eşti potrivit să faci parte din mulţimea care se găseşte în această biserică sfântă şi fericită…

Haide, dar, aşa precum ghizii conduc prin cetăţi pe cei care nu cunosc cetăţile, haide, ca tot aşa şi eu să vă conduc, pentru a vă arăta minunile ascunse ale acestei mari cetăţi. Cetatea aceasta era vechea noastră patrie, din ea ne-a izgonit demonul, ucigaşul omului, când a luat în robie pe om cu momelile sale. Vei vedea în această cetate facerea cea dintâi a omului, dar şi moartea, care îndată ne-a cuprins pe noi. Moartea pe care a născut-o păcatul, primul născut al demonului, cauza răului. Te vei cunoaşte atunci pe tine însuţi; te vei cunoaşte că eşti din pământ cu firea, dar operă a mâinilor lui Dumnezeu; prin puterea pe care o ai eşti cu mult în urma cuvântătoarelor, dar eşti rânduit conducător al celor necuvântătoare şi neînsufleţite; eşti inferior prin construcţia trupului tău, dar, prin bogăţia raţiunii, puternic să te înalţi până la cer.

DE CE DOI LUMINĂTORI? CE ROL MAI AVEA SOARELE DACĂ LUMINA ERA DEJA CREATĂ?

„A făcut Dumnezeu cei doi luminători”

Nu înţelegi că în aceste cuvinte este vorba de două persoane? Că pretutindeni în istoria creaţiei este semănată în chip tainic dogma? Scriptura spume apoi şi pentru ce nevoie au fost făcuţi luminătorii. «Ca să lumineze pământul, spune Scriptura. Dar as putea fi întrebat:

Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze? Mai întâi nimeni să nu râdă de singularitatea cuvântului „lumineze”(în loc de φωτισμός a spus : φαΰσις). Atunci, la început, s-a adus la existenţă natura luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini prim-născute. După cum altceva este focul şi altceva lampa — focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină — tot aşa şi acum au fost creaţi luminătorii, ca să fie vehicule ale acelei lumini prea curate, adevărate şi nemateriale.

RAPORTUL DINTRE LUMINĂ ȘI SOARE

După cum apostolul spune că unii sunt luminători în lume, dar alta este Lumina cea adevărată a lumii, la care participând sfinţii au ajuns luminători ai sufletelor, pe care le-au instruit, izbăvindu-le de întunericul neştiinţei, tot aşa şi acum, Creatorul universului, încărcând soarele acesta cu lumina cea tare strălucitoare, l-a prins în jurul lumii.

Nimănui să nu i se pară de necrezut spusele acestea. Altceva este strălucirea luminii şi altceva corpul încărcat de lumină.
Mai întâi la toate lucrurile compuse deosebim esenţa celui care primeşte şi însuşirea care se adaugă. Aşadar, după cum altceva este albul prin natura sa şi altceva este corpul înălbit, tot aşa şi cele de care vorbim acum — lumina şi corpul încărcat de lumină — sunt deosebite prin fire, dar unite prin puterea Creatorului.

Să nu-mi spui mie că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite! Nici eu nu spun că-mi este cu putinţă — şi mie şi ţie — să despărţim lumina de corpul soarelui, ci spunem că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate de Creatorul naturii. (…)

De altfel Domnul a prezis că la pieirea lumii au să se arate «semne» în soare şi lună şi stele: soarele se va preface în sânge, iar luna nu-şi va mai da lumina ei. Acestea sunt semnele sfârșitului lumii.

(sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, PSB 17)