articole
PREOTUL DUMITRU C. POPESCU – UN MODEL DE SLUJIRE ȘI DE APĂRARE A CREDINȚEI STRĂMOȘEȘTI ȘI A NEAMULUI ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE, de Pr. Drd. Mladin Constantin
Vremurile tulburi din istoria neamului nostru ne-au scos în cale personalități care să le răzbească și să le îmblânzească. În perioada de teribile prefaceri sociale, dar mai ales de prohibiție religios-culturală, personalitatea Patriarhului Justinian Marina a dominat și convins autoritățile să tolereze cât mai mult clerul și activitățile întreprinse de acesta. Mai mult de atât, în vremea păstoririi sale, preoții deținuți în temnițele comuniste pentru diferite învinuiri aduse pe nedrept au găsit un ajutor real în reabilitarea și reintegrarea lor în viața misionară a Bisericii. Un astfel de exemplu este și cel al Preotului Dumitru C. Popescu, participant decorat la Cel De-al Doilea Război Mondial și încarcerat pe nedrept timp de șapte ani, fără a avea parte de proces, la diferite închisori din țară.
Preotul Dumitru C. Popescu. Repere biografice
Părintele Dumitru C. Popescu s-a născut în comuna Șipotu, Județul Gorj[1], Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, din părinții Constantin și Nastasia, la data de 24 mai 1919, tatăl având profesia de perceptor și mama de menajeră. După mărturia fiicei părintelui, a doamnei profesor Luminița Anghel, părintele s-a născut în data de 1 mai, însă fiind necesară înfățișarea pruncului la ofițerul Stării Civile, acest lucru a fost posibil abia în data de 24, dată consemnată și în actul emis de Primăria Șipotu în prezența martorilor. Mai târziu, acest act este întărit de Certificatul de Naștere cu nr. 21 emis în data de 29 mai 1919 de Sfatul Popular al Comunei Turburea[2]. A fost al doilea copil din șase câți a avut familia Popescu, respectiv patru băieți și două fete. Primul copil, un băiat pe nume Victor, va deveni tot preot, slujind în Municipiul Râmnicu Vâlcea, cu un real talent literar, frecventând cercurile intelectualilor conduși de Mitropolitul Bartolomeu Anania, cu care a avut o strânsă prietenie. După moartea fratelui său, grija pentru scrierile părintelui Victor au căzut pe umerii părintelui Dumitru, continuând corespondența cu Mitropolitul Bartolomeu Anania[3]. Cel de-al treilea copil, Costică, va deveni învățător în satul natal. Gorel, cel de-al patrulea băiat va lucra la CFR. Cele două fete, Anica și Ioana, nu au avut ocupație, cea din urmă, Ioana fiind și nașa de botez a fiicei părintelui.
Studiile primare și gimnaziale le-a terminat la Școala din Șipotu. După terminarea acestora s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit al II-lea din 35 de elevi, în anul 1939, diploma având numărul Ministerului 10094/940 și numărul Seminarului 92[4].
De la erou de război la deținut politic
După terminarea Seminarului, până în 1946 a fost înrolat în Cel de-al II-lea Război Mondial. A luat parte activ la război între 5 mai 1943 și 2 martie 1945 pe front în Regimentul 95 Infanterie. În acest timp a avut și ocupația de grefier al regimentului, dar a fost și spitalizat timp de câteva zile, între 20 iulie 1943 și 2 august 1943. În timpul războiului a fost decorat în două rânduri pentru merite excepționale, prima oară la data de 18 octombrie 1943, cu „Serviciul Credincios” cu spade, cls. a 3-a, OZ 238/1943 P.A. și a doua oară la data de 1 ianuarie 1944, decorat cu „Bărbăție și Credință” cu spade, cls. a 3-a, OZ 264/1944 P.A[5]. Ca o recunoaștere a acestor merite pe frontul de luptă, i s-a conferit mai târziu Medalia „Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945” prin decretul 110/1995[6].
După război, s-a căsătorit cu Păun Constantina, după cum reiese din actul Stării Civile cu numărul 68, eliberat de Sfatul Popular al Comunei Filiași, Raionul Filiași, Regiunea Oltenia, având o fiică, pe care o botează Luminița, cea care mi-a mărturisit ceea ce părintele a îndurat în anii de detenție din timpul regimului comunist și care reprezintă un tezaur de informații istorice ce pot fi probate cu ușurință de viitoarele cercetări.
Odată cu încheierea războiului și revenirea în Oltenia este numit Preot la Parohia Slătioara Maramureș, începând cu data de 1 iulie 1946, ca mai târziu să devină misionar, succedându-se la parohiile Cleanov și Valea lui Câine. De aici, la data de 5 august 1948 i se desface contractul de muncă, fiind arestat sub acuzația de „omisiune de denunț”, nedorind să denunțe pe bunul său prieten, preotul Ioan Popescu de la Parohia Prejmer, din împrejurimile Brașovului. Atât părintele Dumitru cât și părintele Ioan au fost acuzaţi că aveau simpatii legionare. Prin nedenunțare, părintele Ioan nu a fost niciodată arestat, mulți ani după eliberarea părintelui Dumitru întâlnindu-se și efectuându-și unul altuia vizite la domiciliu. Putem spune că șapte ani de detenție au fost și prețul unei prietenii adevărate între frați de slujire a lui Hristos.
Inițial este încarcerat la Craiova. De aici avem o relatare a fiicei părintelui, potrivit căreia în noaptea de 24 aprilie 1949, data Sfintelor Paști, în timp ce era încarcerat la Penitenciarul Craiova, a îndrăznit să săvârșească slujba de Înviere. Au deschis geamurile celulelor toți deținuții și au început a cânta „Hristos a înviat” atât de tare, încât se auzea și în împrejurimi, pe străzile ce înconjoară unitatea. Apoi a fost pedepsit, însă nu a spus și în ce manieră s-a desfășurat aceasta.
Nu putem încă ști cu exactitate cât timp a fost încarcerat la fiecare închisoare, însă din experiența avută la Aiud a povestit câteva fragmente. Dintre acestea a relatat că într-o seară de iarnă cu ceață densă, în timp ce era dus dintr-un corp de clădire la altul, gardianul a încărcat arma și i-a poruncit: „dispari în ceață” și a tras. A fugit în curtea interioară a Penitenciarului. Procedura s-a repetat de încă 11 ori. Mult timp după ce a fost eliberat, a spus familiei în mod repetat: „În aceea noapte am fost împușcat de 12 ori!”. Se pare că aceasta era o practică de tortură psihică a deținuților.
De asemenea, după mărturia fiicei părintelui, tot în timpul detenției de la Aiud a fost coleg de celulă cu Radu Gyr. Acesta compunea în detenție poezii în memoria sa, confiscându-i-se materialele de scris, printre care și poezia Luminița, dedicată singurei sale fiice, Luminița Simona. Versurile l-au impresionat pe părintele Dumitru atât de mult, încât atunci când i se naște unica fiică, îi pune acesteia tot numele Luminița. Redăm câteva versuri din poezie:
„Are tata o fetiţă, Luminiţă,
pas de vis şi mânuşiţă, de crăiţă.
Când prind umbrele să cadă, în livadă,
păuniţe de zăpadă, vin s-o vadă.
……
Dar la casa argintie, de hârtie,
doar tăticu’ prost mai scrie
şi nu ştie
că de dragul Luminiţii
licuricii, au aprins la geam aglicii,
iar piticii au cărat o lună mare
în spinare şi-au proptit-o-n casa noastră
la fereastră”[7].
În periplu prin închisori, neavând loc de încarcerare, pentru o perioadă de timp a fost închis în aceeași celulă cu Iuliu Maniu și doctorul personal al acestuia, denumită și „celula miniștrilor”. Aici doctorul l-a îngrijit pe părintele Dumitru de o răceală cumplită, probabil sensibilitate moștenită din timpul războiului. Amintirea care l-a marcat a fost aceea a tratamentului aplicat de gardieni politicienilor, afirmând că cei care erau în „celula miniștrilor” erau scoși la plimbare separat de ceilalți deținuți.
Un alt loc de suferință preferat de comuniști era Penitenciarul Poarta Albă. Și aici a fost dus părintele Dumitru. Făcând însă referire la perioada petrecută la Penitenciarul Poarta Albă, părintele s-a exprimat mereu cu denumirea de „Canal”. Așadar, la „Canal” nu se cunoaște sigur câți ani a stat, însă cunoaștem din mărturiile fiicei că aici o scurtă perioadă a lucrat la grădina de zarzavaturi. Mai târziu îi este pusă în seamă o sarcină greu de realizat. Știut fiind faptul că este preot, gardieni l-au însărcinat să îngroape pe cei care mureau în fiecare zi. Din mărturiile părintelui, aceștia erau între 50 și 100 zilnic, deținuți ce mureau în mare măsură din cauza condițiilor grele de muncă, pe care el, împreună cu alți colegi, îi încărcau și îi îngropau creștinește. Mai mult, a menționat mereu că la câți a putut de mulți, le-a săvârșit și slujba de înmormântare. Poate aceasta a fost șansa de a scăpa cu viață de la torturile prin muncă silnică, pe care deținuții politici le prestau pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră. A purtat cu sine un plic de pânză, pe care îl ținea bine ascuns, în care avea Sfânta Împărtășanie. A putut de multe ori să îngrijească, să spovedească și să împărtășească pe cei care, osteniți de tratamentele inumane, mureau. Atât de atașat a fost de acest obiect în care a fost ținută Sfânta Împărtășanie, încât și-a exprimat dorința ca să fie îngropat cu el când va muri, lucru care s-a și întâmplat.
După șapte ani de detenție, fără proces și fără un semn din partea autorităților că s-a comis o greșeală cu părintele Dumitru, primește vestea că va fi liber, oferindu-i-se Biletul de Eliberare, care este redactat parcă desprins dintr-o operă kafkiană. Reproducem aici date prezentate în Biletul de Eliberare, emis de Penitenciarul Craiova, pe 11 iulie 1955 având nr. 13091, pentru condamnați: „Numitul Popescu C. Dumitru, născut în anul 1919, luna mai, ziua 24 în comuna Șipotu, Raionul Filiași, Regiunea Craiova, fiul lui Constantin și al Anastasia, de ocupație preot care a executat în acest penitenciar de la 5 aug. 1948 până la 11 iulie 1955 pedeapsa de 2 ani cor. la care a fost condamnat de Tribunalul Militar Terit. Buc. Prin sentința penală Nr. F.U. din 30 VI 1955 cu mandatul de arestare Nr. 746/54 al Terit. Penit. București pentru faptul de omis de unit ord. Buc. astăzi 11 iulie 1955 s-a pus în libertate în urma expirării pedepsei (sentința a sosit acum) urmând a se stabilii în comuna Valea lui Câine str.- nr.- Raionul Filiași, Regiunea Craiova”. Se poate observa cu ușurință cinismul prezentat, părintele fiind condamnat la 2 ani de închisoare, după ce deja fusese încarcerat 7 ani. De asemenea, se evidențiază grave probleme de scriere și corectitudine a datelor, lăsând să se vadă indiferența cu care erau tratați deținuții politici și nepăsarea în fața răspunderii penale și civile a angajaților. Realitatea este însă cea pe care fiica părintelui mi-a prezentat-o, pedeapsa nefiind decât parțial săvârșită în Penitenciarul Craiova. Părintele Dumitru a fost încarcerat pe rând în Craiova, Aiud și Poarta Alba ca mai apoi, după 7 ani, să revină la Craiova, de unde a fost eliberat.
Este reîncadrat pe baza Biletului de Eliberare cu numărul 13091 din 1955 la aceeași parohie în funcția de Preot Paroh[8]. Își continuă însă activitatea misionară în parohiile oltene Sfîrcea, Tâmna, Butoiești, Bâlta și în final la Parohia Filiași I, de unde iese la pensie la 1 august 1981.
Între timp, participă la cursurile de Îndrumare Misionară și Pastorală de la Curtea de Argeș, cu durată de 2 ani, între 1958-1960, pe care le-a absolvit cu media 9,71 și după mărturia fiicei părintelui, începe cursurile Facultății de Teologie de la București, pe care însă nu le definitivează.
După pensionare, o bună perioadă de timp a slujit la Biserica Sfântul Nicolae din Filiași, biserică unde eu l-am cunoscut personal în timpul copilăriei mele ca „băiat de altar”. Părintele Dumitru mi-a lăsat impresia unei persoane care avea multe de spus, însă suferința era atât de mare, încât puțini puteau înțelege cele petrecute. De statură mică, cu un chip blând și voce calmă, l-am cunoscut pe părintele Dumitru ca pe un slujitor model al Sfântului Altar, dar niciodată nu m-am gândit că mi se va oferi onoarea de a-l comemora prin acest scurt studiu de cercetare istorică.
A trecut la Domnul în anul 1999, având parte de o moarte ușoară, „creștinească, fără durere, neînfruntată și în pace”, așa cum spune ectenia, fiind înmormântat în Cimitirul din orașul Filiași, Jud. Dolj. Pe viitor, de o deosebită importanță pentru cercetare este obținerea Dosarului din Arhiva CNSAS, care conține minuțios întregul proces de detenție la care a fost supus și care va aduce un plus de informații la mărturiile doamnei profesor Luminița Anghel.
În concluzie, model de credință și apărător al neamului prin participarea activă la cel de-al II-lea Război Mondial, Părintele Dumitru C. Popescu a dovedit prin greaua detenție că puterea credinței și a crezului național nu pot fi învinse de o ideologie efemeră. Persoană cultivată și altruistă și-a arătat compasiunea pentru cei aflați în suferință. Puține sunt cazurile în care un veteran de război, multiplu decorat, care mai apoi devine preot și după ce şi-a servit patria timp de 4 ani ca infanterist, slujește Biserica prin sacrificiul detenției timp de încă 7 ani.
Veșnică pomenire și cinste încununată de lauri mărturisitorului și eroului Preotul Dumitru!
[1]Preoți și diaconi arestați în perioada 1945-1989, p. 5, ediție online la adresa electronică:
[2]După cum reiese din înscrisurile de pe Carnetul de Muncă (arhiva personală a doamnei Prof. Luminița Anghel).
[3]Una din scrisori, semnată de Mitropolitul Bartolomeu Anania, se află în arhiva personală a doamnei Prof. Luminița Anghel.
[4]Informații prezente de pe înscrisurile de pe Diploma de Absolvire (arhiva personală a doamnei Prof. Luminița Anghel).
[5]Informațiile reies din Adeverința P.3698/13.09.1993 emisă de U.M. 02405 Pitești (arhiva personală a doamnei Prof. Luminița Anghel).
[6]După cum rezultă din Brevet (arhiva personală a doamnei Prof. Luminița Anghel).
[7]http://almanahelegoagal.blogspot.ro/2012/12/luminita-de-radu-gyr.html.
[8]Informațiile sunt prezente în Biletul de eliberare (arhiva personală a doamnei Prof. Luminița Anghel).
(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 50)
Bineinteles ca cei intelepti si care se indoiau de ceva anume ajungeau la ce era mai rau! Ca na libera exprimare nu exista in ziua de azi. Apoi atunci !