Revista Mănăstirii Petru Vodă

19 iulie, 2011. In aceasta zi s-a savarsit cel ce a iubit cu tot sufletul sau pe Dumnezeu, oamenii si patria sa. Sa ne rugam ca Domnul sa-l odihneasca in pace pe Parintele Arsenie Papacioc!

Extras din Interviu inedit cu Parintele Arsenie Papacioc, ce va aparea in numarul 18 al revistei ATITUDINI:

Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ţi dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 – n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.

De ce n-ai iubit?

interviu cu Părintele Arsenie Papacioc[1]

Părinte, cu ce cuget să ducem o viaţă creştină în aceste vremuri grele?

A fost întrebat Iisus Hristos: Ce este adevărul? Mântuitorul a spus: Eu sunt viaţa, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaştere. Dacă nu-i viaţă, nu e vieţuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aureolă.

Cât am fost închis la Aiud, 14 ani nu ne-am văzut unii cu alţii, ne ţineau izolaţi. Mare dar este să îl vezi pe celălalt. Sf. Macarie cel Mare a văzut o căpăţână de mort în pădure. Şi l-a întrebat: „Ce ai fost”?  Şi a răspuns: „Popă idolesc am fost”. „Aveţi vreo uşurare? Voi unde sunteţi”? „În iad zice”. „Şi aveţi vreo uşurare”? „Avem, când te rogi tu pentru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Şi ce uşurare aveţi”? „Ne vedem feţele unul cu altul”. … Şi eu am simţit lucrul acesta – când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă, ne dădeau nişte ochelari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să pară normal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii şi lipsea tabla aia. Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă omora pe loc. Am tăcut dar, ducându-mă el de braţ, am văzut înaintea mea la vreo zece metri că ducea pe un deţinut, alt gardian. Ei, am avut o bucurie deosebită că am văzut unul de-al meu. Şi atunci mi-a venit în minte bucuria de la scheletul pe care l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă daţi seama ce bucurie este!

Şi omul îşi pierde timpul acesta scump. Şi moartea nu vrea să-i faci o cafea. Nu-i de glumă. E o mare realitate. Deci atunci toată lumea se grăbeşte. Da-i târziu, degeaba te grăbeşti, totul e să pleci la timp. Dacă ai ştii ce te aşteaptă, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e veşnică, căci spune aşa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morţii, e destul. Că eşti conştient, ştii ce-ai făcut, nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat şi vii cu o mie de scuze. Păi să vedeţi, dacă nu era o situaţie care m-a obligat… Încerci să te scuzi, dar moartea nu te aşteaptă. Gândiţi-vă că iadul, viaţa, ziua morţii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, căci spune iar într-un loc aşa: Că dacă ştii că există veşnicie şi nu iei nicio măsură, meriţi să fii închis în casa de nebuni. Nu iei nicio măsură, când ştii ce-ai făcut? Aşa de uşor te poţi salva.

… Continuare »

Marele ierarh şi făcător de minuni, cel ce a ţinut aprinsă flacăra Ortodoxiei mărturisitoare întrunul dintre cele mai prigonite veacuri ale Creştinătăţii, cel ce avea să umple întreg pământul cu minuni, Sf. Ioan Maximovici, s-a născut în pământul Rusiei în ziua de 4 iulie a anului 1896, în satul Adamvka din Gubernia Harkov. Provenind din vestita familie nobilă Maximovici, din părinţii Boris şi Glafira, acesta a primit numele de Mihail, în cinstea Sf. Arhanghel Mihail. Familia Maximovici era vestită în toată Rusia pentru cucernicia şi patriotismul ei. Cu siguranţă tânărul Mihail avea să păşească pe urmele celui mai vestit membru al acestei familii, Sf. Ioan Maximovici, mitropolit de Tobolsk.

Copilăria

Tânărul Mihail sau Mişa, după cum i se zicea, a fost un băiat deosebit încă din copilărie. Era foarte blând şi tăcut; se străduia să fie împăcat cu toată lumea, dar nu avea niciun prieten apropiat. Singurii lui prieteni erau animalele, îndeosebi câinii. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase ale copiilor, ci prefera să mediteze la probleme existenţiale, numai de el ştiute. Era bolnăvicios şi mânca puţin; ca frate mai mare, avea grijă de patru fraţi şi o soră mai mică. Îi plăcea să se joace de-a mănăstirea şi adeseori îi îmbrăca pe soldăţei în haine negre ca ale călugărilor. Copilăria lui nu a fost una obişnuită ci încă de pe atunci, Mişa purta în sine trăsături nobile, evlavioase, ce ascundeau o adâncă gândire şi idealuri înalte. Copil fiind, îndeletnicirea lui de seamă era să colecţioneze icoane şi să lectureze cărţi bisericeşti sau istorice. … Continuare »

DIN SUMAR:

04 Radu Gyr – Apostolul poet al închisorilor româneşti
Portret
20 Procesul lui Radu Gyr
Arhive
06 Poezii inedite din manuscrisele lui Radu Gyr
Inedit
20 Inedit
Din corespondenţa lui Radu Gyr
28 Radu Gyr – mucenicia întru cuvânt
de Prof. Marc Mihaela Emilia
34 România – rezistenţa ortodoxă din Balcani
Interviu cu Părintele Justin Pârvu
42 Sfinţii închisorilor – ajutători în naşterea de prunci
Minune relatată de Monica N, Călăraşi
44 Introducere elementară a dogmelor, din cuvântul smeritului Ioan monahul către Ioan,
preacuviosul episcop al Laodiceei
Dogmatică
52 Despre eretici şi anateme
de Ioan Vlăducă
56 Declinul Patriarhiei Constantinopolului
de Sfântul Ioan Maximovici
62 Sfinţii Părinţi despre Antihrist şi lucrările lui
de Arhimandrit Spiridonos Logothetis
68 VIZITELE PAPEI SI ADEVĂ RATELE SCOPURI ALE ACESTORA
de Ioan Vlăducă
72 BIOMET RIE
De vorbă cu Părintele Isaac şi Părintele Gavriil, ucenicii Cuviosului Paisie Aghioritul
76 Va fi sau nu numărul fiarei vizibil cu ochiul liber?
Interviu cu Părintele Mitropolit Serafim de Pireu
80 Protest faţă de legea cardului de sănătate
Legislativ
84 ROMÂNI, SECUI ŞI UN GURI ÎN TRANSILVANIA
de Pr. Mihai-Andrei Aldea
92 Creştinism şi francmasonerie
de Ioan Gh. Savin
96 Icoana Praznicului Cincizecimii
de Michel Ouenot

Pentru comenzi folosiţi formularul de aici.

realizat de Monahia Fotini, 3 iunie 2011

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre poetul şi mărturisitorul Radu Gyr. V-a ajutat poezia lui Radu Gyr în închisoare?

Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viaţa de detenţie a lui Radu Gyr, anume – asumarea sentinţei condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranţa zilei de mâine, aşteptând în orice clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru că era atât de inumană şi bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteţi imagina. De pildă, condamnaţii la moarte erau încarceraţi într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea altora şi trăgeau câte un foc de armă, aşa de formă, ca să audă deţinuţii, care aşteptau cu sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăieşti aceste momente.

Uneori îşi băteau joc de ei, minţindu-i că urmează să fie executaţi. Bieţii deţinuţi erau legaţi la ochi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie care trăgea cu gloanţe false, şi apoi erau duşi iarăşi la celulă. Iar după două-trei săptămâni veneau şi anunţau schimbarea pedepsei. Cei care aveau condamnări la moarte erau supuşi la chinuri şi pedepse mai aspre, cum ar fi scaunul electric, o alimentaţie minimă şi te făceau de ajungeai ca o cârpă lepădată. Deveneai ca un om mort de viu. Eu însumi am stat în celulă cu un comandant legionar de prin Ardeal, care a întâmpinat astfel de torturi – Roşca Mihai. Şi ajunsese, săracul, în starea asta de cădere morală şi fizică, tot așteptându-și condamnarea timp de o lună de zile. După o lună de zile, a venit comutarea pedepsei. Dar când mă gândesc la Radu Gyr că a stat un an de zile supus acestei terori… Însă Gyr avea o imensă forţă lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simţea onorat să își dea viaţa pentru Dumnezeu şi idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii. Toţi ne-am hrănit din poezia lui, care era binecunoscută nu doar de deţinuţii legionari, ci şi de toţi ceilalți, de alte orientări politice, care rămâneau uimiţi şi pătrunşi de sacrificiul legionarilor, care renunţau şi la puţina lor porție de mâncare pentru a salva pe altul mai plăpând. Însuşi gestul de a oferi ceva altui deţinut în închisoare putea fi fatal, pentru că dacă erai prins, erai aspru pedepsit sau chiar executat pe loc. Deci, era şi un risc foarte mare la care se supuneau. Şi pentru faptul că ştiai o poezie de Radu Gyr, te trezeai imediat cu dosarul verde.

Prima poezie de Radu Gyr, pe care am învăţat-o, a fost As’noapte, Iisus… Poeziile lui erau scrise pe perete sau pe pantof. Radu Gyr a fost aşa de mare, că nici măcar nu s-au putut atinge de el: a rămas viu şi nevătămat. … Continuare »

Din aprecierile Organizației Mondiale a Sănătății, la nivel mondial circa 3/4 din populație recurge la tratamente din medicina tradițională, în care metodele fitoterapeutice ocupă un loc important.

De la formarea sa, poporul român a folosit hrană naturală și „ierburi de leac”, adică plante medicinale. Dacii erau buni cunoscători ai acestor plante. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, medicina folosea remedii naturale, în cea mai mare parte de proveniență vegetală. Primele medicamente moderne au fost obținute tot din plante. În anul 1806 a fost obținut în stare pură primul principiu activ vegetal – morfina din mac.

După 2000 de ani, vin unii din Consiliul Uniunii Europene și ne spun că plantele medicinale sunt periculoase și că ar trebui îndelung cercetate ca nu cumva să aibă efecte adverse. Cine sunt aceștia? Sunt cei care au otrăvit o întreagă omenire cu aditivi alimentari, cu medicamente de sinteză și cu vaccinuri. Tot ei ne spun că cerealele, fructele și legumele naturale nu sunt suficient de bune și că trebuie să le modifice genetic. Cânepa – din care străbunii noștri făceau pânză și sfoară, iar din semințe, ulei – a ajuns pe lista drogurilor. Usturoiul riscă să ajungă și el tot acolo. Prin Directiva Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, plantele medicinale autohtone, cele pe care le folosim de mii de ani, trebuie să mai aștepte 15 ani ca să fie testate pe teritoriul Uniunii Europene. Ei vor „dovezi bibliografice sau expertize care să ateste că produsul medicamentos în cauză sau produsul corespondent a fost utilizat în scopuri medicale pe parcursul unei perioade de cel puţin 30 de ani înainte de data cererii, incluzând cel puţin 15 ani în interiorul Comunităţii.”[1] Urmează și justificarea mincinoasă: „pentru că nu există o literatură ştiinţifică suficientă care să demonstreze utilizarea consacrată în scopuri medicale, cu o eficacitate recunoscută şi un nivel acceptabil de siguranţă.”[2] Ei vorbesc despre siguranță? Ei, care au făcut mii de victime prin vaccinuri? Când au introdus Gardasil-ul sau vaccinul împotriva gripei porcine, de ce nu au făcut mai întâi 15 ani de teste? Aceștia sunt cei care cer pentru plantele noastre medicinale 15 ani de teste europene…

Și dacă a venit vorba de siguranță, să vedem care este siguranța medicamentelor. Există și specialiști sinceri; ei au ajuns la următoarea concluzie: „Nu există medicament «sigur». Toate au efecte adverse, dintre care unele pot fi fatale. Prospectul medicamentului nu este suficient… există medicamente care pot fi nocive doar în anumite condiții, nespecificate pe prospect.”[3]

Cei de la Consiliul Europei batjocoresc tradiția noastră de 2000 de ani, zicând că „tradiţia îndelungată nu exclude posibilitatea existenţei unor îndoieli cu privire la siguranţa produsului şi prin urmare, autorităţile com­petente trebuie să aibă dreptul de a solicita toate datele necesare pentru evaluarea ino­cui­tă­ţii acestuia”. Suntem mințiți în față: „Aspectul calităţii produsului medicamentos este independent de folosirea tradiţională a acestuia, de aceea, nu trebuie să se facă nicio derogare de la testele fizico-chimice, biologice şi microbiologice necesare. Produsele trebuie să respecte standardele de calitate prevăzute în monografiile farmacopeilor europene”[4].

Aceștia sunt cei care pun pe piață medi­ca­mentele otrăvitoare. Știați că cele mai multe medicamente produc și agravează tocmai acele boli pentru tratarea cărora se prescriu? De exemplu:

… Continuare »

Cauzele cruciadelor

„Cruciadele sunt un fenomen complex şi adesea greşit înţeles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului şi doar ca fenomen de natură religioasă. În realitate, rolul cel mai important în desfăşurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice şi economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor sfinte. Papii înşişi, care doreau să lichideze schisma din 1054 şi să readucă Orientul sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios”[1].

Papa Grigorie al VII-lea, supremaţia papală şi ideea de „cruciadă”

Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistaşilor (numită acum „Biserica Catolică”) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La scurtă vreme după schismă, rătăcirea adunării papistaşilor a început sa se vadă clar, exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci şi prin intrigi şi crime odioase. Teoreticianul „cruciadelor” este papa Grigorie al VII-lea (1020-1085, papă între anii 1073-1085), considerat sfânt de către papistaşi; el se gândea la organizarea unui imperiu „teocratic”, de fapt papocratic, în care includea şi Locurile Sfinte ca „patrimoniu al Sfântului Petru”, după concepţia expusă în „Dictatus Papae”. Această lucrare expune, prin 27 de teze, doctrina puterii absolute a papei[2]. Conform acestei doctrine „singur Papa are putere să pună şi iarăşi să repună pe Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi; el singur se poate folosi de insigniile imperiale; singur pe Papa au să-l onoreze toţi Principii, sărutându-i picioarele. Papei îi este permis să depună pe Împăraţi. Niciun sinod neconchiemat de Papa nu se poate numi ecumenic. Niciun capitol, nicio carte nu e canonică fără autorisaţiunea Papei. El singur poate respinge opiniunea tuturor, pe a sa nimenea”[3]. Pentru meritele sale în interesul papalităţii, papa Grigorie al VII-lea a fost beatificat de către papa Grigorie al  XIII-lea în anul 1584 şi sanctificat de către papa Benedict al XIII-lea în 1728.

Papa Urban al II-lea şi prima „cruciadă” (1096-1099)

Începutul colonialismului european

Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între anii 1088-1099)[4].  Declarând oficial că voieşte să apere şi să extindă Creştinătatea, el pune în mişcare o armată de 80 000 de soldaţi, însă nu pentru a ajuta Răsăritul ameninţat de musulmani, ci pentru a-l cuceri[5]. Oamenii simpli, însufleţiţi de expediţia eliberării, vor primi numele de „Militia Christi” sau „Milites Sancti Petri”. Mergând să săvârşească fapte „pentru Dumnezeu”, ei îşi vor pune cruci pe arme; datorită acestui fapt, se vor numi „cruciaţi”; acţiunile lor vor fi numite „cruciade”. Pentru a da o motivaţie soldaţilor, papa le-a acordat o „indulgenţă plenară” prin care considera că le iartă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare. În plus, proprietăţile soldaţilor au fost considerate „sacre”. Înşelaţi de aceste promisiuni, soldaţii au comis apoi, fără mustrări de conştiinţă, orice fărădelege. „Cruciaţii” au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiţi de împăratul bizantin Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât soldaţi pentru a-l ajuta să apere Creştinătatea împotriva atacurilor păgâneşti; el nu accepta ideea de „cruciadă” şi nu putea să dorească succes unei acţiuni militare care ar fi dus la supunerea Răsăritului faţă de Apus. … Continuare »

Organizatorii au binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu.

PROGRAM PELERINAJ

Ziua I

• Plecare din Iasi, pe traseul: Barlad – Ruse – Sophia – Kulata – Seres – Ouranopolis;

Ziua a II-a

• Oprire in Salonic pentru a vizita centrul vechi al orasului si pentru a ne inchina la moastele Sf. Dimitrie Izvoratorul de Mir, Catedrala Mitropolitana cu moastele Sf. Grigorie Palama si Biserica Sf. Sophia cu moastele Sf. Vasile cel Nou.
• Vizita la Manastirea Suroti unde sunt Moastele Sf. Arsenie Capadocianul si mormantul Pr. Paisie Aghioritul.
• Cazare la hotel in Ouranopolis.
• Program liber. … Continuare »

Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate – sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi limitări ale drepturilor noastre umane – cu ce cuget ar trebui să treacă creştinul prin aceste greutăţi, fără ca să deznădăjduiască, fără ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?

Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunţile, botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe cineva – era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului. Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin care puteai să contribui, după putinţă, la consolidarea noii familii.

La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la petrecerea adulţilor. Până şi viaţa de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum se numeau odată astfel de petreceri – colăcării. Apăi, colăcăriile nu erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor – era un întreg ritual tradiţional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa vecinului. Nu mai există o nuntă, un botez, un eveniment comun de care să se bucure împreună obştea creştină. Dispariţia acestor obiceiuri ale tradiţiei româneşti arată de fapt starea critică a vieţii creştine. Creştinul de mic era învăţat să se deprindă cu obiceiurile şi sărbătorile creştine. Păi, numai de Paşti cât interes era! Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10 centimetri, care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte. … Continuare »

Din CUPRINS:

Sfântul Nectarie de Eghina – NECTARUL ORT ODOXIEI
Învăţăturile Sfântului Nectarie din Eghina despre eretici
Jugul erei electronice
Interviu cu Părintele Justin Pârvu
Mărturie despre Sfânta Lumină de la Ierusalim
Expunere pe scurt a credinţei ortodox e a lui Anastasie Sinaitul, Patriarhul Teupolei, şi a lui Chiril al Alexandriei
Despre nefericita vizită a Papei
de Părintele Theodoros Zisis
Cataclismele – prilej de întoarcere la credinţa adevărată
de Danion Vasile
Dictatura electronică de tip Matrix
de Judecător Carmen Păduraru
Moliftele Sfântului Vasile sub restricţii seculare
de Pr. Prof. dr. Mihai Valică
PLANTE ALIMENTARE CU PR OPRIETĂȚI MEDICINALE
de Ioan Vlăducă

Pentru comenzi folosiţi formularul de aici.

Puteti comanda cartea si prin email la adresa: atitudini.pv@gmail.com sau prin formularul de aici.

Sfinţii Părinţii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se uitau la amabilităţi şi politeţuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica Ortodoxă a Sinoadelor Ecumenice nu a deschis un dialog cu „Bisericile ereticilor. Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societăţi care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii . Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu cheamă la o unire, în cadrul vreunei organizaţii, cu ereticii, ci îi anatemizează.

Nu există, aşadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână în înşelare. Sfinții Părinţii nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal. Nu au întreţinut dialoguri,în termeni de egalitate, după cum vor astăzi unioniştii. Respingeau afirmaţiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiţi în înşelarea lor, Părinţii purtători de Dumnezeu întrerupeau comuniunea cu ei, îi cateriseau şi îi anatemizau. Îi îndepărtau de la Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparţineau „sinagogii satanei”.

Arhim. Haralambie Vasilopoulos

Prezentare facută în cartea “Ortodoxia şi ecumenismul”, de Arhim. Serafim Alexiev şi Arhim. Serghie Jazadjiev:

Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroşi greci ortodocşi, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopulos (+1982) – preşedintele „Uniunii Ortodoxe Elene” şi revista oficială a acesteia, „Orthodoxos Thypos” (Presa ortodoxa), deseori citat de noi până acum. Să ne oprim puţin asupra interesantei sale cărţi, „Ecumenismul fără mască”, apărută în Atena la a doua ediţie în anul 1972.
În chiar prefaţa cărţii, la întrebarea „Ce reprezintă ecumenismul de astăzi”, autorul răspunde: „Reprezintă o mişcare ce-şi propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.
În sfârşit, la ultima etapă a obscurului său plan, ecumenismul îşi pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”
În capitolul întâi este arătată istoria ecumenismului antihristic (catolic şi protestant), dirijat în taină de sionism şi masonerie. Sunt descrise etapele mişcării ecumenice, începând cu organizaţiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts ş.a.) şi terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare: „Viaţă şi activitate” şi „Credinţă şi organizare”, care au dat naştere în 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor. În capitolele II şi III sunt dezvăluite obiectivele şi planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creştine şi distrugerea Bisericii. … Continuare »