Ilarion Felea

O înmormântare la Aiud

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui! 

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

(preluat din Opera Spre Tabor de Părintele Ilarion Fealea, vol III)

Mărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor.
Din mărturisirea domnului Ioan Felea, fiul Părintelui Ilarion, aflăm că Părintele Ilarion era devotat trup şi suflet slujirii preoţeşti; că şi-a educat familia, soţia şi cei doi fii (dintre care unul a murit la o vârstă fragedă), într-o atmosferă culturală şi profund religioasă. Aflăm că părintele era de o verticalitate morală neîntrecută, făcându-se model nu numai familiei, ci şi tuturor elevilor şi studenţilor, care-l îndrăgeau mai mult decât oricare dintre profesori. Domnul Ioan şi-l aminteşte cel mai bine pe Părintele stând pe scaun la maşina de scris, unde petrecea ore în şir, uitând să mai şi doarmă. Activitatea scriito¬ri¬ceas¬că nu-l împiedica însă să slujească zilnic slujbele din cultul liturgic, la catedrala episcopală din Arad, să spovedească atâta tineret, să se implice şi activ în formarea lor, prin nenumăratele conferinţe pentru elevi şi studenţi, organizate de Prea Sfinţitul Episcop Dr. Andrei Magieru. Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce trăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşească sfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au darul şi de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „acti¬vi¬tate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.
Iată mărturia uneia dintre ucenicele foarte apropiate Părintelui Ilarion, Maica Patricia Codău: „Ultima slujbă la care a servit Părintele Felea a fost cea din 15 august 1958, la care a fost invitat şi diaconul Teodor Damşa, pe care Maica Zamfira ni l-a recomandat ca viitor episcop, Prea Sfinţitul Andrei Magieru fiind bolnav. După predica foarte bine do¬cumentată a Părintelui Damşa, Părintele Felea a intervenit, spunând: «Deşi părintele diacon a vorbit foarte bine, eu totuşi ţin să mai adaug în le¬gătură cu sectele, că sectanţii au desfiinţat preoţia şi au înfiinţat preoţia, au desfiinţat tradiţia şi îşi formează propria tradiţie». A vorbit cu atâta însufleţire încât a animat întreaga asistenţă.
La scurtă vreme, Părintele Felea a fost arestat împreună cu cei care au slujit la Mănăstirea Gai. Continue Reading »

Pildele Mântuitorului, de Preot Ilarion V. Felea – o carte pentru cei mici și pentru cei mari, pentru învăţaţi și neînvăţaţi.

„Iisus Hristos nu învăţa în felul cărturarilor și al  fariseilor făţarnici. El învăţa ca «Cel ce are putere», ca Cel ce era «plin de har și de adevăr» (In. 1:14).
Mari și mici, învăţaţi și neînvăţaţi, bărbaţi și femei, toţi Îl pot înţelege și toţi sunt chemaţi să-L urmeze, să se mângâie și să se mântuiască prin Evanghelia și Biserica Lui”

autorul

Preț: 15 lei.
Pentru comenzi accesați această pagină sau completaţi formularul de mai jos…

«Era odată un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea la poarta lui, plin de bube, şi dorea să se sature (măcar) din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului. Dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; a murit apoi şi bogatul şi s-a îngropat. Şi fiind el în muncile iadului, ridicându-şi ochii săi, a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci strigând el, a zis: Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului său în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. Iar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr, asemenea, cele rele; acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi pe lângă toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a săpat, ca cei ce vor să treacă de aici la voi, să nu poată, şi nici cei de acolo să nu treacă la noi. Şi a zis (bogatul): Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi la casa tatălui meu, că am cinci fraţi, să le mărturisească, să nu vie şi ei la acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame; ci de va merge la dânşii cineva dintre morţi, se vor pocăi. Atunci i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nici de ar învia cineva din morţi nu vor crede» (Lc. 16:19-31).

Pilda bogatului nemilostiv este o lecţie de măsură şi cumpătare. Ea ne arată zgârcenia şi destrăbălarea în toată urâţenia lor.

Nimeni nu este împotriva bogăţiei când vine în ajutorul sărăciei, când aduce oamenilor hrana cea de toate zilele, îmbrăcămintea şi adăpostul, când serveşte ca mijloc de cultură şi civilizaţie. Însă toată lumea se ridică împotriva bogăţiei când ea este unealtă de stăpânire şi asuprire, izvor de mândrie şi nedreptate, prilej de lux, lenevie şi desfrâu.

Bogatul din pildă este osândit pentru că inima lui a fost împietrită faţă de mizeriile săracului Lazăr. De o parte era zgârcit, faţă de omul nefericit, iar pe de altă parte era risipitor, ca să-şi sature plăcerile pântecului. Continue Reading »

Gazeta de Maramureș: Cetăţeni de onoare ai Aiudului!

Din Râpa Robilor în galeria cetăţenilor de onoare. „Recursul la demnitate şi memorie” iniţiat de GAZETA de Maramureş a reuşit şi la Aiud. Săptămâna trecută, într-o manifestare solemnă, s-au decernat post-mortem titlurile de cetăţean de onoare arhimandritului Justin Pârvu, preotului Ilarion Felea şi savantului Mircea Vulcănescu. Un gest simbolic, prin care ne înălţăm noi, cei care aderăm astăzi la valorile şi crezurile pentru care ei au trăit şi au murit. Un gest de recunoştinţă pentru toţi cei care au suferit în temniţele comuniste.

Nicolae Steinhardt spunea că, până la urmă, poate există o singură virtute: curajul. Fără el, nicio altă virtute nu e posibilă. Şi, poate nu întâmplător, în greaca veche se foloseşte acelaşi termen pentru eroi şi sfinţi: heros.

Pentru că şi unii şi alţii se înalţă prin curaj: eroii pe „orizontală” deasupra celorlalţi oameni, iar sfinţii „pe verticală”, înspre Dumnezeu. Se spune că: „Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.

Arhimandritul Justin Pârvu, preotul Ilarion Felea şi savantul Mircea Vulcănescu şi împreună cu ei, toţi cei care au suferit în temniţele comuniste, au iubit din tot sufletul lor pe Dumnezeu şi Neamul Românesc şi au depus cea mai de preţ jertfă pe altarul acestei iubiri: viaţa lor. De aceea, credem că s-au înălţat, prin jertfa lor, la statutul de eroi şi mărturisitori deopotrivă, fiind exemple şi modele demne. Continue Reading »

Iisus Hristos ieri si azi si in veci este acelasi (Evr. 13:8)

S-a spus, s-a scris si asa se invata cu destula staruinta ca Iisus Hristos nici nu a existat ca om, ca persoana istorica; ca Iisus Hristos este intemeietorul legendar al religiei crestine , un nume scos din povesti, ca Mos Craciun, Fat-Frumos, Gerila, Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne sau alte nume care preinchipuie o idee oarecare, ca darnicia, bunatatea, vitejia, frigul, puterea si altele. Usor a spune, dar greu a dovedi.

Este Iisus Hristos un nume de legenda, sau o persoana istorica?

Pentru ca sa poti dovedi ca Iisus Hristos este un nume de legenda, trebuie mai intai sa distrugi marturiile care striga si ne arata ca Iisus Hristos este o persoana istorica. Intai de toate trebuie sa distrugi Vechiul Testament si un popor intreg, care doua mii de ani inainte de era noastra a trait in asteptarea Mesiei. Impreuna cu acest popor si cu istoria lui, marturie a existentei lui, trebuie sa distrugi si profetii lui, oamenii cei mai de seama pe care i-a dat acest popor inainte de Hristos. Ca sa arati ca Iisus Hristos nu este o persoana istorica trebuie sa distrugi o tara intreaga, Palestina, cu intreaga istoria si geografia ei (precum si o parte din Talmud): sa distrugi Nazaretul, unde a trait Maica Domnului, sa distrugi Vifleemul unde S-a nascut Mantuitorul, sa distrugi Iordanul in care S-a botezat, sa distrugi lacul Ghenizaret, cu localitatile din jurul lui, pe unde a predicat Iisus Evanghelia; sa distrugi Ierusalimul, unde a murit si a inviat; sa distrugi Muntele Taborului si Muntele Maslinilor pe care S-a urcat cu ucenicii Sai, care toate sunt marturii istorice si geografice despre existenta Lui, pana in ziua de astazi. Ca sa arati ca Iisus Hristos este o persoana legendara, trebuie sa distrugi numele si opera celor 12 apostoli, pe Petru, pe Andrei, pe Ioan si Iacob din Betsaida de pe malul Ghenizaretului; sa distrugi numele si opera Apostolului Pavel care a predicat Evanghelia din Ierusalim pana in Spania, in capitale si in sfaturi de-ale inteleptilor, ca Atena, Corintul, Efesul si Roma; sa distrugi numele de persoana si marturia istorica a tuturor apostolilor care, atunci cand erau prigoniti si batuti pentru Hristos, raspundeau: Noi nu putem sa nu graim cele ce am vazut si am auzit (FA 4 :20); fata si faptele Lui pe care le-am vazut cu ochii nostri; cuvintele Evangheliei Lui pe care le-am auzit cu urechile noastre. Ca sa arati ca Iisus Hristos este o persoana de legenda, trebuie sa distrugi Evanghelia, cartea despre viata si lucrarea Lui istorica, pana astazi neintrerupta; cartea cu cele doua insirari ale generatiilor dinainte de Iisus Hristos, una coboratoare de la Avraam pana la Iisus Hristos (Mt. 1:1-17) si a doua suitoare de la Iisus Hristos pana la Adam (Lc. 3 :23 -38 ); care tocmai aceasta vor sa ne arate ca: Iisus Hristos a fost si om, om adevarat si Dumnezeu adevarat; cartea din care, spre deosebire de toate celelalte carti de temelie ale religiilor, legenda este cu grija si cu totul inlaturata inca de la inceput. Fereste-te de basmele cele lumesti si babesti scrie Pavel lui Timotei (1 Tim. 4 :7), iar lui Tit ii scrie acelasi Apostol sa spuna cretanilor sa nu ia aminte la basmele jidovesti si la poruncile unor oameni care se abat de la adevar (Tit 1:14). Caci va veni o vreme, se vede ca a si venit cand (oamenii) nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci dornici sa-si gadile auzul isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor, si-si vor intoarce urechile de la adevar si se vor abate spre basme (2 Tim. 4:3-4). Ca sa arati ca Iisus Hristos este o persoana de legenda, trebuie sa distrugi pe toti mucenicii crestinatatii, intreg calendarul crestin si sa arati ca nu au existat acei oameni care veacuri intregi au primit martiriul ca dovada a dragostei si a credintei lor in Iisus Hristos. Ca sa arati ca Iisus Hristos este un nume de poveste, trebuie sa distrugi istoria Bisericii cu o parte din istoria celor mai culturale popoare care au existat in vechime: istoria iudeilor, care ne-au dat Apostolii si istoria grecilor si a romanilor, care ne-au dat Sfintii Parinti ai Bisericii precum si o buna parte din istoria popoarelor europene, intre care ne numaram si noi, care si-au inceput cultura lor cu slujitorii lui Hristos si cu cartile Bisericii Lui…Sa distrugi istoria si istoriografii lor; sa distrugi geografia si arheologia lor; sa distrugi o buna parte din cultura lor. In sfarsit, trebuie sa distrugi toate sufletele crestine si sarbatorile crestine, care an de an dau marturie, lumii intregi, de numele, de viata, si lucrarea Mantuitorului nu in timpuri mitologice sau preistorice, nici in locuri necunoscute, ci in plina desfasurare a istoriei si a culturii omenirii celei mai civilizate. Iata ce opera de distrugere trebuie sa faci, omule, ca sa scoti pe Iisus Hristos din istorie, sa distrugi toate marturiile istoriei Lui, sa distrugi catedralele, sa distrugi bisericile, sa distrugi Biblia, sa distrugi muzeele, sa distrugi bibliotecile, sa distrugi toate sufletele si sarbatorile crestinilor de pe toata fata pamantului lucru cu neputinta de implinit. A scoate pe Iisus Hristos din istoria si din viata omenirii, cand e plina istoria de martirii si de credinciosii Lui, de Evangheliile si bisericile Lui, de cultul Lui, si de o cultura nascuta din religia Lui, nu inseamna numai a goli bisericile de credinciosi, casele si muzeele de opere de arta, bibliotecile de carti, lumea de scolile intemeiate de Biserica lui Hristos, sufletele de mangaierea si de lumina Evangheliei lui Hristos, ci mai inseamna a saraci sufletul omului de cele mai alese valori morale si spirituale; inseamna a intoarce istoria inapoi cu doua mii de ani, inseamna a lipsi omul de religia desavarsirii depline, a bunatatii si a iubirii, a pacii si a iertarii, a fratiei si a omeniei, a libertatii si a culturii, a mantuirii si a fericirii.

Daca n-a existat Iisus Hristos, de la Care se numara anii, era noastra care este era crestina, atunci cine a mai existat? Sau, cine s-a gandit vreodata sa numere anii istoriei de la data nasterii unui nume de legenda?!… Daca tagaduim pe Iisus Hristos, care, ca nimeni altul ocupa in istorie un loc central, nu marginal, atunci trebuie sa tagaduim Biblia si Biserica, proorocii si apostolii; atunci trebuie sa tagaduim Ierusalimul si Roma; pe Irod, pe Nero si pe Diocletian, care L-au prigonit; pe Constantin cel Mare si pe Iustinian, pe Stefan cel Mare si pe Constantin Brancoveanu, care L-au ascultat, L-au iubit si L-au urmat pana la moarte; atunci putem inchide ochii si in fata soarelui, sa-l tagaduim si pe el si sa z icem cu ochii inchisi: nu exista soarele, ca nimeni nu s-a dus la el acasa sa-l vada. Incercarea de a scoate pe Iisus Hristos din istoria si din viata omenirii incepe a se invechi, si a imbatrani, ca si atatea alte incercari potrivnice lui Hristos si Evangheliei, si tot ce imbatraneste moare. Au slabit echipele, s-au sfarmat ciocanele de atatea lovituri si s-au inlocuit cu altele, numai adevarul Domnului ramane, in veac. Nu este usor sa intri cu inima, cu fata si cu mainile curate, in viata oamenilor si in istoria lumii, adica sa faci istorie, dar si mai greu este sa scoti din istorie pe cine a umplut douazeci de veacuri de istorie. Iisus Hristos a intrat in istoria si in viata omenirii ca un aluat care dospeste toate sufletele, cele peste opt sute de milioane de ucenici ai Sai, ca sa faca din ele suflete bune ca painea calda. Iisus Hristos, cu apostolii Sai, a facut si continua sa faca istorie ca nimeni altul. El ieri si azi si in veci este acelasi (Evr. 13:8). Ca sa-L poti scoate din istorie, trebuie sa- L inlocuiesti cu ceva mai bun. Sau cel putin sa te ridici pana la inaltimea Lui cu bunatatea, cu iubirea, cu sfintenia, cu adevarul Pana atunci noi, crestinii, ramanem cu El, cu istoria Lui, cu Biserica Lui, cu Evanghelia Lui, cu sarbatorile Lui, cu viata Lui, cu religia Lui mantuitoare.

Articol aparut in Revista Atitudini Nr. 10, extras din opera Spre Tabor, vol. IV, Fundatia Justin Parvu