Pr. Ilarion Felea – citate alese. „Învinşii nu au pierdut nimic, dacă nu au pierdut pe Dumnezeu”

„Acasă” la Dumnezeu

De ce suspini suflete, şi de ce plângi, creştine? De ce te rogi şi de ce eşti încă, poate, neliniştit? Pentru că doreşti să ajungi „acasă” la Dumnezeu, dar încă nu te-ai despărţit de lume şi nu ai renunţat încă la cele trecătoare pentru cele veşnice.

Eşti un învins, un căzut, un om pierdut? Învinşii nu au pierdut nimic, dacă nu au pierdut pe Dumnezeu. Caută să descoperi în tine pe Dumnezeu prin fapte de iubire, de rugăciune şi împărtăşire cu Trupul, cu Sângele şi cu Duhul lui Hristos; să ajungi un duh cu El… Dumnezeu nu e departe de noi (FA 17:27); El Însuşi aleargă spre noi, ca tatăl spre fiul său, din Evanghelie. (…)Nimeni să nu răspundă: Nu! – la o astfel de iubire şi chemare dumnezeiască!… Să răspundem cu toţii: Da, Doamne!… Amin, Doamne!… (2 Cor, 1:20) Vrem şi dorim din toată inima să venim la Tine, să trăim cu Tine, în slava Ta; să ne unim cu Duhul sfinţeniei Tale, cu frumuseţea virtuţilor Tale, cu căldura iubirii Tale şi cu puterea darurilor Tale.

Ortodoxia și smerenia

Faţă de mândria omenească şi drăcească, ortodoxia reprezintă smerenia; faţă de ura omenească şi drăcească, ortodoxia reprezintă iubirea; faţă de părerile şi învăţăturile încâlcite, ortodoxia reprezintă simplitatea; faţă de lenevie, munca; faţă de robia patimilor, înfrânarea, nepătimirea şi libertatea; faţă de răutăţile omeneşti, bunătatea şi omenia; faţă de greşeli, iertarea; faţă de asupriri şi nedreptăţi, răbdarea şi dreptatea; faţă de mânii, vrăjmăşii, certuri şi războaie, pacea – deci tot puteri sufleteşti, virtuţi şi adevăruri mântuitoare de suflet, aducătoare de bucurie, de progres şi de fericire.

Creștinul și deznădejdea

Creştinul niciodată nu deznădăjduieşte. Nu este nici pesimist, nici deznădăjduit, este întotdeauna optimist. Pentru creştini, nădejdea vieţii veşnice, nădejdea dragostei desăvârşite, nădejdea în Dumnezeu nu se stinge niciodată, – dar nici nu înşeală, nici nu ruşinează pe nimeni. Chiar printre lacrimi, nădejdea surâde totdeauna şi ne face să trăim pe pământ ca în cer şi pentru cer, mai ales când e însoţită de credinţă, fără de care nici nu poate fi trainică şi rodnică.

Cum se manifestă dragostea?

Iubirea creştină este, trebuie să fie, ca şi iubirea lui Hristos. «Precum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul»(In. 13:34; 15:12). Dragostea lui Iisus cere să aibă răsunet în inima noastră. Aşa e dragostea: să găsească răsunat în inimile celor iubiţi. Poţi să rămâi rece la iubirea lui când îţi cere inima, când îţi cere să iubeşti? Inima o dăm aceluia care ne arată cea mai mare iubire, cea mai mare sfinţenie, cea mai mare bunătate.

Lucrarea Harului

Înainte de Hristos, înainte de jertfa Lui de răscumpărare, lucrarea harului Duhului Sfânt era necunoscută. Puterea lui era încă nedescoperită. Atunci, în inimi era stăpân numai păcatul. Harul se dezvăluie şi începe abia prin Iisus Hristos (In 1:17); după ce Iisus Hristos Se preamăreşte şi îşi încheie lucrarea de răscumpărare şi împăcare cu Dumnezeu (In. 7:39). De aceea Sfântul şi Dumnezeiescul Har nu lucrează decât în oamenii care ascultă de Dumnezeu, care primesc şi au în ei duhul cel bun. Este duh bun şi duh rău. Duhul cel bun ajută pe Adam să iubească animalele şi să cultive grădina raiului. Duhul cel rău, şarpele, îl amăgeşte şi-l înşeală. Ascultarea de duhul cel rău scoate oamenii din rai şi aduce pe pământ sudoare, lacrimi, suferinţă, spini şi pălămidă; face din ei „numai trupuri” (Fac. 6:3). Ascultarea de duhul cel bun şi sfânt ne deschide iarăşi raiul fericirii, ca să trăim din nou sub ploaia lui de lumină.

În faţa Sfântului Har, toţi creştinii suntem copii, toţi suntem logodnici, cu care numai împărtăşirea, unirea ne mulţumeşte. Fără de har suntem ca nişte orfani de părinţi; ca nişte mlădiţe rupte din buciumul viţei, ca nişte crengi uscate, lipsite de viaţă, ca nişte logodnici despărţiţi, suflete veştejite, uscate, moarte. Cu harul suntem din casa lui Dumnezeu, împreună cetăţeni cu sfinţii (Efes. 2:19).

Harul este apa vie care astâmpără setea sufletului (nu toate apele astâmpără setea), apa sfântă care spală şi curăţeşte sufletul de rugina şi răutatea păcatului; alifia sfântă care vindecă durerea şi suferinţa sufletului; focul sfânt care arde spinii patimilor şi topeşte gheaţa inimilor împietrite sub vraja răului. Cerul nu cade pe pământ, dar îşi trimite roua şi ploaia binecuvântată; harul e roua şi ploaia cerului în sufletele credincioşilor.

Harul e soarele sufletului

Soarele luminează, încălzeşte şi rodeşte pământul; harul e soarele sufletului. Dumnezeu este izvorul, sămânţa vieţii; harul este izvorul cel viu al vieţii duhovniceşti, sămânţa cea vie a slavei cereşti, pâinea de întărire, luminare şi desăvârşire a vieţii dumnezeieşti în om. Harul este seva aceea sfântă şi dătătoare de viaţă, care trece din viţă în mlădiţe, din măslin în ramuri, din Hristos în creştini, ca să le dea puterea vie de creştere, de înflorire şi  rodire. Ce nu mai poate face omul prin puterile lui mărginite, ca să se sfinţească şi să se desăvârşească, face, lucrează harul, prin puterile lui nemărginite.

Nu se coboară harul din cer înainte de a se sui rugăciunea de pe pământ. După cum Sfântul Mir umple vasul şi aerul de mireasmă sfântă, aşa rugăciunea şi peste tot, cultul divin umple inima de harul Sfântului Duh.

Inima este biserica din noi în care primim harul Domnului, darul Duhului Sfânt.

Nu iubim prin cuvinte, ci prin inimă, prin focul ascuns în inimă, adică prin Duhul lui Dumnezeu, că El este focul ascuns care încălzeşte inima.

Prin har, Dumnezeu ne dăruieşte ceva din Duhul Său, ceva din viaţa Sa, ceva din firea Sa, ceva din cereasca Sa putere, ceva din dumnezeieştile Sale desăvârşiri – din iubirea, bunătatea, sfinţenia, puterea şi slava Sa.

Rugăciunea

Rugăciunea e trâmbiţa care răsună în cer şi învie morţii (In. 11:41-45). Puterea pe care o are apa în flori şi seva în copaci, aceea o are rugăciunea în vieţile drepţilor şi ale sfinţilor: se face pricină de viaţă şi rodire, de mântuire şi nemurire.

(Apoftegme culese din Opera SPRE TABOR, Pr. Ilarion V. Felea)