
Izolare în decembrie la Aiud
În ce închisoare v-a fost cel mai greu?
În perioada reeducării de la Aiud, pentru că acolo eram ciocănit, chemat mereu la anchetă. Voiau să ne facă pe toți să ne renegăm trecutul, să spunem că am fost bandiți și că am vrut să dărâmăm regimul.
Într-o zi, ne-au scos la plimbare. Și era obligația după regulament ca, dacă trecem pe lângă un securist de ăsta, pe lângă unul care avea serviciul la pușcărie, de la gardian până la colonel, la șeful Securității, șeful penitenciarului respectiv, să scoatem boneta și să spunem: ,,Să trăiți, domn’ șef!”. Și eram patru care am trecut pe lângă gardianul care ne ducea, dar eu n-am scos boneta și n-am salutat. Și acela m-a apostrofat: ,,Bă, tu ăla, al patrulea, care ești? Nu știi să saluți?”. Zic: „Dar ce, am mâncat dintr-o strachină amândoi?”. A făcut ochii mari, nu a zis nimic și ne-am dus la plimbare.
Când ne-a băgat în cameră, pe mine m-a oprit și m-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus cum mă cheamă și după jumate de oră a venit, m-a luat și m-a băgat la izolare. Îmi făcuse raport și era în decembrie și era frig. Vă închipuiți, mi-a dat 7 zile de izolare.
Nu aveai unde să stai pentru că camera era perfect goală. Nu aveai decât într-un colț un hârdău mic în care îți făceai necesitățile și încolo nimic. Jos ciment, pereții reci și am stat 7 zile și 7 nopți, acolo. Noi care eram tineri rezistam că eram și porniți împotrivă, dar eram și tineri. Însă, erau și bătrâni de 70-75, chiar de 80 de ani, cum era moș Constantin Gane, autorul cărții, Trecute vieți de doamne și domnițe.
E o carte foarte frumos scrisă, e istorie cu literatură și are dedicația asta care zice: ,,Peste nimicurile istoriei flori și peste figurile importante, iarăși flori”.
„La izolare, dormeam mergând”
Asta se întâmpla în ’57, începutul lui ’58. Prin anii ’59 sau ’60, m-au băgat iarăși la izolare. Era cumplit să stai 7 zile, dar mie îmi plăcea la izolare, mai ales după ce mi-am descoperit talentul de a face poezii. Eram singur și era și liniște. Acolo, stăteam și hălăduiam cu gândul în toate părțile și aveam o trăire interioară care, pe mine m-a salvat de plictiseală.
La izolare eram și singur și era și liniște. Puteam să mă plimb și dormeam mergând. Am învățat asta la anchete. Când făceau anchetele, te băteau noaptea zdravăn și ziua nu-ți dădeau voie să te odihnești. În noaptea următoare iar te luau. Vă închipuiți cum erai după două, trei nopți nedormite!…
Ziua nu aveam voie să stau decât pe scaun, dar nu puteam pentru că, mă scuzați, fundul meu era făcut felii de parcă era hăcuit pentru pus la prăjit. Și nu puteam să stau pe fund și nici în picioare pentru că ne băteau la tălpi.
Bătaia la tălpi
Când am intrat în camera în care trebuia să se facă ancheta, am văzut niște unelte pe acolo. Și printre altele, am văzut niște țevi de fier și zic: ,,Să credeți voi că eu îmi închipui că o să mă bateți cu țevile alea!”. Eh, aflați că m-au bătut. Mi-au pus cătușe la mână, m-au pus jos și m-au forțat să trec mâinile peste o rangă. A luat unul de un capăt, a pus un capăt pe masă și celălalt capăt pe altă masă, încât eu eram ca un clopot și el trăgând de o sfoară, îi ofeream când fundul, când tălpile picioarelor.
Și la sfârșit de tot, zice unul: ,,Băi, nu-l mai bateți așa la tălpile goale, că nu îi mai puteți băga pantoful în picior!”. Eu zic: „Scap, nu mă mai bat”. Mi-au băgat pantoful în picior și au luat ranga și au început să dea. Când au dat de trei ori cu ranga, a sărit talpa de la pantof și s-a făcut în trei. Și din cinci răngi, au sărit tălpile de la pantofi. Te durea cumplit la ceafă.
După a doua sau a treia tură, nu am mai știut de mine și m-am trezit. M-au băgat cu capul într-o găleată. Noi, ăștia care eram mai tineri, mai rezistam, dar bătrânii, săracii, nu aveau cum.
Poezia înfrumuseța temnița
Când venea seara, trebuiau să ne bage o pătură, dar de obicei ne aruncau o zdreanță care fusese cândva, cu 20 de ani în urmă, o pătură. Era o zdreanță cu care nu te puteai înveli. Noi o făceam în patru, în șase, o puneam pe umăr și ne sprijineam cu umărul de peretele rece. Și mai adormeam. Ăla se uita și bătea în ușă, că nu aveai voie să dormi rezemat, dar asta la începutul nopții că pe urmă oboseau și ei și se duceau și moțăiau. Și stăteam și noi rezemați.
De multe ori, simțeam cum mă preling așa, că mă scurg în jos, pe perete. Și când ajungeam cu genunchiul pe ciment, săream și începeam să mă plimb și spuneam de obicei câteva poezii.
N-a fost ușor, dar să știți că pentru mine a fost epoca cea mai frumoasă din închisoare, pentru că aveam în urmă vreo câțiva ani buni de închisoare, vreo cinci ani și eram împăcat cu gândul că, după 20 de ani oi ieși și eu afară. Mi-am găsit alte preocupări și am avut și norocul să stau cu oameni foarte înțelepți cu care aveai ce discuta și care mă sfătuiau.
Idealul din noi
Fiecare dintre noi trebuie să aibă un ideal, dar idealul din noi trebuie să fie atât de sus, încât să nu-l putem atinge niciodată. Eu am o poezie, Teamă, care se referă la asta:
Mă înfior și-mi pare rău nespus,/
La gândul că acest urcuș pe care/
De atâta vreme urc fără-ncetare/ Se va sfârși și voi ajunge sus./
O teamă mă cuprinde că o să înving/ Și-ajuns în piscul năzuinței mele,/
N-oi mai avea deasupra cer cu stele/ Spre care să râvnesc și-o să mă sting./ N-o să mai am de ce să mă înfior/
Și nici de ce vibra ca până acuma,/ Sticlos și rece străluci-voi numa’,/ Fără de năzuinți fără de dor./
Uitate într-un clopot ruginit/ Și sclipitoarele armuri și spada/ Căci sus în pisc se va sfârși balada,/ Frumos și bine, dar se va sfârși”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 75)


Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.