PR. CONSTANTIN VOICESCU – O MINUNE DE PREOT | FLORIN POPESCU

Noi, preoții, oamenii Bisericii de azi, nu putem merge decât pe același drum al implicării active în viața cetății. Neimplicarea și indiferența înseamnă egoism, înseamnă călcarea legii iubirii, înseamnă dezertare de la lupta cea bună. Să nu fie![1]

 DUHOVNICUL CETĂȚII

Acum 52 de ani, la 11 februarie 1973, la 5 ani după eliberarea din închisoare, Constantin Voicescu era hirotonit preot pe seama bisericii Radu Vodă, paraclisul Seminarului Teologic din București, începând să slujească în primele luni onorific la biserica Bucur Ciobanu, fiind primit acolo de către părintele Alexie Bîrcă. Nu știm ce daruri își va fi dorit părintele Constantin la săvârșirea tainei preoției, dar știm că Dumnezeu l-a hărăzit cu daruri care aveau ca pe mulți să îi aducă la credință.

I se spunea Duhovnicul Cetății. Așa l-a numit și pictorul Sorin Dumitrescu, deoarece la scaunul de spovedanie al părintelui au ajuns toate categoriile sociale, de la elevi și studenți din Liga Studenților sau din ASCOR la bătrânii foști deținuți politic, de la oameni ai străzii la demnitari ai statului român, oameni care nu aparțineau parohiei sale, Sapienței.

Părintele era căutat pentru că avea mai multe daruri. Era un predicator care cucerea sufletele; era un duhovnic care știa să asculte problemele mai ales ale tinerilor. Era un preot misionar activ nu numai în biserica sa; era alături de bolnavii îngrijiți la Spitalul Christiana.

Era unul dintre preoții opoziției, care au stat împotriva minciunilor celor care au preluat puterea în 1989. Era prezent la mitinguri și mai ales în Piața Universității; era prezent și în viața culturală din Agora, la simpozioane sau conferințe.

UN SFAT PENTRU CĂSĂTORIE

Centrele în care îi găseai pe cei mai râvnitori tineri ai acestei perioade erau: Mănăstirea Antim, unde slujeau Părinții Sofian și Adrian, biserica Sf. Silvestru unde slujea Părintele Galeriu, biserica Rusă de vizavi de Universitate, care era paraclisul studenților, dar și Biserica Sapienței, unde era Părintele Voicescu. Mulți studenți ai tumultoasei perioade 1989 – 1997 și l-au ales ca duhovnic pe Părintele Voicescu datorită uneia dintre aceste calități ale sale.

La noi a fost la fel, împreună cu soția mea l-am căutat pentru faptul că avea experiența suferinței din temnițele antonesciene și comuniste, cât și pentru conduita sa morală și duhovnicească. Citisem despre pătimirile mărturisitorilor din temnițele comuniste și ne doream și noi să semănăm măcar un pic cu acei minunați tineri care și-au încununat dragostea de țară cu anii de detenție și pe care îi întâlneam în carne și oase prezenți duminica la liturghia slujită de Părintele Voicescu.

Printre problemele tinerilor era bineînțeles și problema căsătoriei, a jumătății pe care să ți-o găsești în viață. Se punea problema căsătoriei pentru a face pe placul părinților sau a căsătoriei din interes, vizavi de căsătoria din dragoste. Mulți duhovnici au atins aceste probleme în predicile sau în cărțile scrise de ei, dar de la Părintele Voicescu am aflat un secret al celor care au ieșit cumva tineri din închisoare și și-au întemeiat familii între ei.

Am aflat deci de căsătoria pentru idealul dragostei de Neam și i-am și cunoscut pe mulți din cei care au format astfel de familii…

CUNUNAȚI DE PĂRINTELE CONSTANTIN VOICESCU

Așa încât, bineînțeles că visul nostru a devenit imediat ca și noi să ajungem o familie ctitorită de Părintele Constantin Voicescu.

Bunul Dumnezeu ne-a împlinit în mod minunat dorința în anul 1995 cu asupra de măsură. Adică nunta a fost oficiată de Părintele și pentru mine a fost cea mai frumoasă cununie la care am participat vreodată. Asta nu subiectiv,. deoarece noi eram mirii. Ci obiectiv, datorită faptului că i-am avut prezenți la slujba cununiei pe toți acești bătrâni frumoși trecuți prin închisoare, dar și pe mulți prieteni din Liga Studenților, ei bucurându-se atunci de nunta noastră, iar noi bucurându-ne până la sfârșitul vieții de rugăciunea lor!

PIERDEREA SARCINII

O altă minune săvârșită cu noi prin mijlocirea Părintelui Constantin a fost nașterea primului copil. Soția a pierdut prima sarcină chiar în ziua de Intrarea Maicii Domnului în Biserică a acelui an, 1995. La durerea fizică prin care am trecut, s-a adăugat și durerea duhovnicească a păcatelor neplânse prin care L-am mâniat pe Dumnezeu.

Au urmat analize prin spitale, controale la mai mulți medici, dar urmarea a fost pierderea încă a unui copil, așa încât eram la un pas de deznădejde. Singura nădejde era la spovedanie, când eram cu mare tact de fiecare dată încurajați de către Părintele.

În anul 1997 soția era din nou însărcinată în luna a treia, adică exact în perioada critică a pierderii de sarcină. Și fiecare zi trecea cu multă atenție pentru noi, cu frica de a nu mai trece încă odată prin trauma pierderii unui copil…

ULTIMA BINECUVÂNTARE DE PĂRINTELE VOICESCU

Pe data de 7 septembrie era vecernia pentru Nașterea Maicii Domnului și avea să fie și despărțirea de Părintele. Era duminică seară, Părintele ne spovedise și ne împărtășise, iar la spovedanie a insistat ca noi să nu mergem în ziua următoare, adică luni, la pomenirea de la Mislea.

Era primul an când lipseam de la pelerinajul la hramul bisericuței de la Mislea, construită în spațiul unde era popota gardienilor de la închisoarea de femei… Mislea-i închisoare grea, trece apă pe sub ea.[2] Noi eram în echipa de restaurare pe care o coordonau aceste mironosițe femei și nu înțelegeam cum să lipsim la apelul lor. Cum să nu fim și noi în autocarul plin de foști deținuți, în care se cântau frumoasele cântece patriotice? Cum să nu stăm la liturghie și la parastas, unde cele mai frumoase cuvântări le țineau Părintele Voicescu și Doamna Aspazia Oțel Petrescu?

Asta este, ne-am consolat. Și de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, luni, am mers la liturghie la bisericuța Sapienței, cu un alt preot slujitor. Biserica era aproape goală, deoarece mai toți credincioșii erau la Mislea.

După Sfânta Liturghie aveam să ne suim în tren și să plecăm la mare, unde aveam rezervate bilete la un mini-hotel din Mamaia al Bancorex-ului, bilete rezevate de către mama soacră pentru toți trei. Deși nu ar fi fost o problemă să mai întârziem o zi, căci oricum mai întârziasem una, dar dacă așa stabilise Părintele și nu înțelegeam de ce, nu aveam ce comenta.

Deci cu o seară înainte, după vecernia pentru 8 Septembrie, Părintele ne-a condus de la Biserica Sapienței până la podul Izvor și acolo ne-am luat rămas bun. El a trecut pe trecerea de pietoni și, deși nu trecea nicio mașină, fiind duminică seara, nu a trecut pe roșu, a așteptat să se facă la semafor culoarea verde, ne-a și spus că trebuie ca și întru aceste lucruri să fim corecți.

Oare, cu 20 de ore mai târziu, să fi trecut incorect la Potigrafu Părintele șoseaua? La podul Izvor, de peste stradă ne-a făcut cu mâna și așa ne-am despărțit…

MUCENICESCUL ACCIDENT

Părintele cu toți ucenicii care umpleau două autocare au plecat la praznicul de la Mislea, iar la întoarcere a fost mucenicescul accident.

La înmormântarea Părintelui care avea să fie peste câteva zile, în cuvântul pe care l-a ținut, Părintele Liviu Brânzaș a povestit cum la despărțirea de Părintele Voicescu, la fel, acesta i-a făcut cu mâna. Și apoi ne-a zis: „Aduceți-vă aminte, fraților de ultimele momente pe care le-ați petrecut aici cu Părintele, că și-a luat rămas bun de la voi!”. Pentru noi așa a fost, atunci, la podul Izvor, Părintele și-a luat rămas bun de la noi, adică a pus în practică cuvintele pe care adesea le rostea la comemorările Sfinților Închisorilor de peste an, că la moarte ne luăm La revedere.

A doua zi, pe 8 septembrie, în timp ce noi ne suiam în tren în Gara de Nord, Părintele avea să fie spulberat în văzul tuturor celor peste 100 de persoane prezente, când trecea șoseaua națională în Comuna Potigrafu, pentru a studia o fântână de vizavi, cu gândul de a face una asemănătoare, închinată martirilor din temnițe. Cu acest gând a trecut Părintele dincolo.

Noi nu aveam să știm nimic până marți la prânz, când aveam să fim de urgență chemați la hotel, pentru un telefon de la București. Așa am aflat și noi, ultimii, dar din pronia lui Dumnezeu – că Părintele trecuse dincolo. Așa a reușit soția să nu realizeze tragismul acestei vești, deoarece nu ne explicam cum poate să fie adevărat și tot speram pe parcursul întoarcerii la București că poate nu e adevărat.

NAȘTERE MINUNATĂ

Prin modul premeditat prin care Părintele a ținut-o departe pe soția mea, șocul mucenicescului accident a ajuns aplanat în conștiința ei, astfel încât a putut să ducă sarcina netulburată și așa s-a născut peste șase luni Maria.

Tâlcul nașterii de prunci aveam să îl înțelegem tot cu ajutorul Părintelui, odată cu suferința prin care am trecut prin pierderea copiilor. Am aflat atunci de la Părintele și de la prietenii săi că în familie, cuplurile după ce au aflat vestea cea bună, trebuie să se abțină de la relațiile intime, lucru necesar pentru pruncul din pântecele maicii sale.

De asemenea, de la Sfântul Arsenie Boca am aflat că și după nașterea pruncului, atâta timp cât el este alăptat, părinții trebuie să se abțină de la relațiile intime.

Din păcate, la 30 de ani de la trecerea evenimentelor, nu am mai întâlnit în viața bisericească preocuparea pentru felul în care trebuie să ne naștem pruncii, așa cum era atunci.

CANONIZAREA SFINȚILOR DIN ÎNCHISORI

Ar trebui ca în istoria Bisericii să se consemneze că după 1989, pe lângă fenomenul de dezvăluire a martirajului din închisorile regimului comunist, mărturisit de cei care au supraviețuit, un rol important în propovăduirea noilor sfinți din închisori, ocrotitori ai Neamului Românesc, l-a avut și Părintele Voicescu de la biserica Sapienței.

Dacă astăzi, după 35 de ani, ne bucurăm de canonizarea Sfinților Închisorilor, ar trebui să se știe că după 1989, primul dosar de canonizare a fost a fost coordonat de Părintele Constantin Voicescu. Dosarul era alcătuit pentru Valeriu Gafencu și a fost depus la cancelaria Sfîntului Sinod de către colegii lui care au cules mărturii de la toți cei care l-au cunoscut. Un dosar a fost depus prin prietenul său, IPS Bartolomeu Anania, la Patriarhie și un al doilea dosar a fost depus la Asociația Foștilor Deținuți Politici sub grija lui Constantin Aurel Dragodan.

Facă Bunul Dumnezeu ca tot poporul român să ajungă drept cinstitor al Sfinților Săi!

[1] Pr. Constantin Voicescu, Oameni ai Bisericii în rezistența anticomunistă din munții și codri României, articol în Analele Sighet vol II, 1995.

[2] Doamna Aspazia Oțel Petrescu avea să constate că izolatorul de pedeapsă era construit pe firul unui râu, pentru ca frigul să fie mai mare

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 89)