PR IACOB SAVIN DE LA SIHĂSTRIA – ULTIMUL DUHOVNIC AL SF. CLEOPA

Ultimul duhovnic al Pr. Cleopa

La 3 km. distanță de mănăstirea Secu, pe drumul ce părăsește șoseaua principală și trece peste Ozana șerpuind spre apus, pe valea singuratică a pârâului Secu, ni se descoperă în toată frumusețea ei, mănăstirea Sihăstria. Înființat în anul 1655 de către mitropolitul Varlaam Moțoc, în „poiana lui Atanasie”, la începuturile lui, schitul Sihăstria a avut ca viețuitori șapte pustnici din mănăstirea Neamț, retrași prin părțile locului cu mult înainte de ctitorirea schitului. Însângeratul an 1821 va aduce foc și sabie asupra mănăstirii Secu și a schitului Sihăstria. Sub iataganul turcesc vor fi răpuși eteriștii prințului Alexandru Ipsilanti refugiați în Moldova, în vreme ce focul va nimici biserica, turnul clopotniță și mare parte dintre chiliile Sihăstriei. Lucrările de refacere vor începe în 1824 cu sprijinul efectiv al mitropolitului Veniamin Costachi. Mănăstirea va mai trece printr-un incendiu devastator în anul 1941 în timpul stăreției protos. Ioanichie Moroi, grija refacerii incintei, a paraclisului cu hramul Sf. Ioachim și Ana și a chiliilor arse, revenind părintelui Cleopa Ilie. Lui se datorează și amenajarea actualului cimitir în care au fost aduse rămășițele pământești ale călugărilor aflate în cele trei cimitire existente în incinta mănăstirii până în anul 1944.

De numele cunoscutului povățuitor de suflete se leagă și viața monahală a părintelui Iacob Savin, ultimul duhovnic al părintelui Cleopa care s-a strămutat la Domnul în ziua de 19 iulie 2020, plecând să se odihnească lângă sufletele sfinte ale părinților Ioanichie Moroi, Paisie Olaru, Onufrie Frunză, Ioanichie Bălan, monahul Marcu ș.a. La căpătâiul lui după slujba de înmormântare, cei care l-au purtat și îl vor purta mereu în inimă și-au luat rămas bun printr-un scurt cuvânt de evocare.

ARHIM. ARSENIE POPA, STAREȚUL MĂNĂSTIRII SIHĂSTRIA[1]

Preacuvioși părinți și frați, voi citi câteva date biografice ale părintelui Iacob. S-a născut la data de 15 octombrie, anul 1940 în Pașcani, satul Hârtoape, comuna Vânători, județul Iași. Părinții săi, Constantin și Elena, erau oameni foarte credincioși. Și-au știut amândoi sfârșitul dinainte, foarte gospodari în satul lor, dând naștere la cinci copii: Gheorghe, Veronica (viitoarea monahie Varahiila de la mănăstirea Agapia), Ioan (viitorul părinte Iacob), Adela (sora geamănă a părintelui) și Maria. Sora mamei părintelui a fost și ea monahie la mănăstirea Agapia și nașa lui de botez a fost tot monahie.

Încă din copilărie, împreună cu toți membrii familiei, l-au avut duhovnic pe protos. Nicodim Măndiță, apoi pe părintele Paisie Olaru și pe părintele Cleopa Ilie. A făcut școala primară în satul natal, iar liceul și colegiul sanitar, la Timișoara.

Pe vremea comunismului, fiindcă nu a acceptat să fie membru de partid și colaboratorul Securității a fost trimis pentru reeducare în mină, în prima linie, timp de 17 ani.

A fost căsătorit. A avut o fiică, apoi prin înțelegere cu soția sa a ales viața monahală, deși părintele a simțit chemarea monahală încă de la vârsta de 14 ani.

Duhovnic îndrăgit la Sihăstria

A intrat ca viețuitor mai întâi la Schitul Sihla în 1980, apoi la mănăstirea Sihăstria unde a fost călugărit la data de 5 martie 1988, rămânând aici până la sfârșitul vieții. A fost hirotonit la cererea expresă a părintelui Veniamin Bărbăcaru, mai întâi diacon și apoi preot în iunie 1992 la catedrala mitropolitană din Iași. A avut ascultarea de felcer sau de asistent medical, fiind cercetat de părinți pentru probleme de sănătate trupească.

Părintele Iacob a fost duhovnic pentru mulți viețuitori din obștea mănăstirii și era iubit de toți. L-am văzut de multe ori pe părintele spovedind pe ucenicii săi. Mulți îl așteptau în anticamera de spovedanie și acolo se înfiripau multe legături duhovnicești. A fost îngrijit până la sfârșit de către ucenicii săi mai apropiați și i-a ajutat pe mulți. Ei ne-au mărturisit că le-a fost ca un tată și ca o mamă, întărindu-i în viața creștină, că le-a schimbat viața și că i-a ajutat să treacă peste multe greutăți.

A fost un duhovnic foarte apropiat de fiii săi duhovnicești. Transmitea de la inimă la inimă pace și rugăciune. Plângea cu cel ce plângea, se bucura cu cel ce se bucura, suferea cu cel aflat în necaz. A fost un duhovnic blând cu cei ascultători, dar și aspru cu cei neascultători. Cu o mână primea și cu cealaltă dăruia. Ucenicii săi mărturisesc că nu pleca nimeni din chilia sa până ce nu era ridicat sufletește de către părintele. Avea o putere foarte mare în cuvânt. Se numea pe sine atunci când se semna: „cel mai mic dintre muritori”.

PĂRINTELE VALENTIN, FIU DUHOVNICESC AL PĂRINTELUI IACOB

Cu multă tristețe am primit vestea aceasta a trecerii dincolo a părintelui nostru drag, Iacob Savin, cel de la care după Revoluție, după 1992, după hirotonia lui, primeam povățuire. Priveam aseară cu multă atenție chipurile celor care erau în jurul sicriului său în biserica mică și era atât de multă liniște așa cum a trăit părintele în viața sa, în discreția aceea totală.

Părintele a căutat să cultive întotdeauna în sufletele ucenicilor săi, interiorizarea. Era foarte tăios, foarte sever. Când te privea, te simțeai foarte păcătos în raport cu ceea ce aștepta părintele de la viața ta. Cu cât te apropiai de părintele, te vedeai și mai păcătos și în felul acesta ne conștientizam păcatele și căutam să găsim vindecare prin sfaturile pe care le primeam. Cred că și acum părintele ne privește pe fiecare, ne cunoaște inima, ne vede și se roagă pentru noi.

Îmi aduc aminte că atunci când am venit prima dată la Sihăstria, am fost îndrumați de către părintele Cleopa: „Mergeți la părintele Iacob. Dacă vă țineți de el și de sfaturile lui, vă veți mântui!”. Și într-adevăr, a fost cel care ne-a primit sub epitrahilul său și ne-a povățuit până la sfârșitul său.

Alte mărturii. Marius Ianuș și Monica Dumitrescu[2]

Cu vreo şapte ani în urmă am însetat de părintele Cleopa. Şi în arşiţa mea am sorbit orice colţişor al mănăstirii Sihăstria. M-am bucurat de cimitirul mănăstirii pe care l-am descoperit a fi în fapt o grădină cu sfinţi. Mi-am oprit cu drag ochii asupra tuturor lucrurilor din chilia părintelui. Cândva arăta de parcă părintele ieşise până la stupină, iar noi îl aşteptam acolo. Epitrahilul aştepta pe patul chiliei sale. Dintre toate însă, cea mai mare bucurie a fost să mă odihnesc la o cană de ceai, cel mai bun sorbit vreodată, la picioarele ultimului duhovnic al părintelui Cleopa.

Părintele Iacob este un om mărunţel. Nu-i dai vârsta. Aduce la chip cu mai mulţi părinţi la un loc: cu părintele Cleopa, cu părintele Ioanichie Bălan, cu părintele Arsenie Papacioc. Aceeaşi barbă albă, aceiaşi ochi vioi şi dragoste pentru aproapele.

A acceptat să ne vorbească după multe insistenţe, preţ de o lumânare. A aşezat cu grijă lumânarea în sfeşnic, a aprins-o şi a spus: „Când se termină, înseamnă că nu mai am ce vă spune”. Despre sine, părintele mărturiseşte că este un nimic, folosind o vorbă muntenească: „Ce-s eu, nima-n drum, nima-n potecă”.

Smerenia Părintelui Iacob

„Nu am ce să vă spun despre părintele Cleopa. Nu l-am cunoscut”.

„Dar l-aţi spovedit”, insistăm noi. „Asta da. Dar nu pot spune că l-am cunoscut. Dacă nu m-am cunoscut pe mine, cum pot eu să spun că am cunoscut sau cunosc pe altul? Şi dacă l-am cunoscut, ce am aplicat eu, din ce a învăţat el?”, vorbeşte, rar, ultimul duhovnic al părintelui Cleopa.

Ne-a arătat în schimb scrisoarea unei femei care l-a visat pe părintele. „I-a spus să vină şi să dea pomelnic. Alta a venit să o spovedesc. A spus tot aşa, că l-a visat pe părinte, care a trimis-o la mine: «Mergi la duhovnicul meu şi te spovedeşte»”, mărturiseşte părintele Iacob.

Duhovnic al pr. Cleopa

Părintele Iacob a intrat târziu în mănăstire. A avut prima tentativă de a se călugări pe la vârsta de 14 ani, când a mers cu mama sa la mănăstirea de la Slatina, unde era stareţ părintele Cleopa. Abia la începutul anilor ’80, părintele Iacob intra ca frate în Sihăstria. A fost trimis ca frate la Schitul Sihla, unde s-a nevoit timp de şapte ani, revenind apoi în Sihăstria.

Am încercat să aflăm ce poate fi în sufletul unui om care a spovedit un mare duhovnic. Cu mirare pe chip, părintele a răspuns: „Nu m-am gândit niciodată la asta. L-am spovedit pe părintele Cleopa ca pe oricare alt creştin”.

La o cană de ceai îndulcit cu miere, părintele Iacob ne-a vorbit despre vieţile sfinţilor, despre faptul că toţi cei care înfrâng o patimă, mută în fapt un munte, despre lumea de azi, care este cuprinsă de sărăcie şi mizerie. Ne-a povestit ce a văzut în vizita sa la Locurile Sfinte. I-au dat lacrimile spunând că nu a întâlnit o ţară mai frumoasă ca România şi… „Gata. S-a terminat lumânarea. Mai vorbim altă dată”, a încheiat părintele Iacob Savin.

Veșnică să-i fie pomenirea!

[1] Cuvânt rostit la înmormântarea Pr. Iacob, iulie, 2020.

[2] cf. https://www.monitorulsv.ro/Religie/2010-12-11/O-intalnire-cu-parintele-Cleopa-dupa-12-ani

(Extras din Revista Atitudini Nr. 66)